Cu zâmbetul îngăduitor și tandru

Cu o contribuiţie însemnată adusă scenei şi cinematografiei româneşti, Adrian Pintea (9 octombrie 1954 – 8 iunie 2007) şi-a petrecut copilăria la Beiuş şi Oradea, iar la 25 de ani absolvea cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București la clasa profesorului Petre Vasilescu, pentru ca în 2002 să devină doctor în domeniul teatrului, cu lucrarea „Hamlet sau actorul lucid”.

Actrița Irina Petrescu este, poate, cea mai îndreptățită în a–l prezenta pe carismaticul actor care a cucerit publicul prin modestia, talentul şi deschiderea sa: „Adrian a fost artistul generos. Nimeni nu-l va putea ajunge şi egala. A dat mereu tot ce a avut, fără urmă de parcimonie, fără urmă de calcul. A plecat, lăsăndu-ne pe noi toţi, cei care l-am iubit, invăluiţi de zămbetul lui ingăduitor şi tandru”

***

„Am ajuns la concluzia că e important să nu mai lăsăm să treacă timpul pe lângă noi. Ideal ar fi sa ne facem urgent rost de teme ale existenței, în care să credem cu adevărat. Din păcate, trăim într-o lume cu care nu ne putem identifica și vizavi de care nu poți să reacționezi decât afișând o detașare ironică. Asta atunci când nu-ți explodează mintea de draci, de dezgust, de panică morală și de panică a bunului-gust. Iar acestea sunt stări cu care ne confruntăm zilnic.(…) Eu cred că la ora asta națiunea română doarme îngrijorător de profund, iar horcăitul acestui somn nu-mi sună deloc a bine. Stau uneori și ma-ntreb ce visează și m-apuca spaima. Că știți: sunt vise și sunt coșmaruri. Optimiști fiind, am putea spune ca națiunea română nu mai are coșmaruri. Ca de-abia am scăpat de cel mai aprig, respectiv toată perioada comunistă. Interesant ar fi de aflat dacă am scăpat realmente. Dar eu sper, cu toată ființa mea, că visurile românilor sunt drepte și limpezi, pentru că merităm, în sfârșit, o perioada de înseninare a frunții și a conștiinței, o ieșire din mizeria și din cataclismul moral prin care am trecut. 50 de ani au fost de ajuns. Sunt sigur că și bunul Dumnezeu e de acord cu termenul ăsta.(…) Eu sunt foarte atașat ideii soluțiilor personale. Dacă fiecare dintre noi va găsi câte o soluție de bună calitate, până la urma vom reuși să ajungem în punctul în care ne vom spăla frumos pe față, ne vom strânge mâinile și vom spune: “Gata cu prostiile! Hai să ne-apucam de treabă!”. Și din nou zic: trebuie sa crezi în ceva. În iubire, în Dumnezeu, în dreptate, în armonie. În opinia mea, o națiune care își abandonează idealurile doar de dragul economiei de piață, mai ales sălbatică și comică așa cum e la noi, face o alegere nefericită.(…) Dacă e o modă sa fii actor, atunci e o modă absolut nefericită. Actorii trăiesc foarte prost. Sunt plătiți mizerabil și rușinos. Și aici nu mă pot împiedica să nu discut problema spinoasă a necesității apariției unor agenții și impresari reali. Artiștii au nevoie de niște oameni competenți, care să fie în stare sa discearnă valoarea reală, din punct de vedere cultural, a unui actor, să se ocupe de el, să-i asigure un trai decent – fapt pentru care ar fi retribuiți după cele mai pure legi ale economiei de piață -, iar nu de făcători și organizatori de șușe, proveniți din foști activiști culturali, care în timpul lui Ceaușescu vindeau blugi și maieuri la mare, la 2 Mai. Știți cum este? Joci într-un film cu Robert De Niro partituri egale. El e plătit ca Robert De Niro, iar tu, românul, ca cel care-i spală farul de la mașină. Or, asta e o crimă morală, o nerușinare, o neobrăzare fără margini. Eu am refuzat oferta de a lucra cu Zeffirelli, pentru care am un mare respect, tocmai pentru că nu accept să fac parte din acest sistem nedemn, lipsit de verticalitate, care exploatează talentul românesc pentru câțiva arginți și care este întreținut de majoritatea caselor de producție, specializate în colaborarea cu străinii, care sunt conduse de oameni care nu mai iubesc de mult filmul și care nu mai au decât un unic zeu: contul din bancă.”

Imagine de pe: ziarulconstanta.ro