Din fotoliul lui Arghezi

Spre finele lui martie 2005, Cristian Tudor Popescu şi cei mulţi care s-au solidarizat cu el au plecat de la „Adevărul” şi de la „Adevărul literar şi artistic”. Cum mă număram printre ei şi a trebuit să-mi iau adio de la revista la care scriam de opt ani, am pus mîna pe telefon şi l-am sunat pe directorul „României literare”.

Cu o spontaneitate uimitoare, Nicolae Manolescu a răspuns imediat întrebării mele privind o eventuală colaborare. Urma să se consulte cu redacţia şi să mi se dea un răspuns. Consultarea a avut loc, iar răspunsul a fost afirmativ; astfel că, după o săptămînă, mă aflam la masa redacţională a „României literare”, înconjurat de oameni pe care îi ştiam mai mult din ceea ce scriau.

După patru ani în care, săptămînă de săptămînă, am fost în mijlocul lor, am ajuns să-i cunosc destul de bine, văzînd ce se ascunde în spatele unor semnături prestigioase. Parcă pregătit în avans pentru un asemenea moment nostalgic-memorialistic, după o vreme în care am luat, la lunguţa masă, ba locul Marinei Constantinescu, ba pe cel al lui Mihai Zamfir, m-am decis să mă orientez spre unul dintre cele două fotolii marginale ce ofereau o perspectivă excelentă asupra redacţiei aflate în şedinţă.

Cum revista n-o ducea grozav cu fondurile, nici fotoliile cu pricina nu erau cine ştie ce. Din unul ieşea un arc care se înălţa cu vreo cincisprezece centimetri deasupra pluşului, stîrnindu-mi o legitimă îngrijorare. Cînd mă ridicam pe două picioare, la întoarcere uitam de arc şi mă aşezam pe el; iar cînd ţineam minte pericolul şi-l evitam, trăgîndu-mă în lateral, la noua ridicare riscam să mi se prindă sacoul. Stan şi Bran într-un singur personaj, pe unul şi acelaşi fotel…

Dau toate aceste detalii pentru a se înţelege că nu dintr-o vanitate goală m-am stabilit, în cele din urmă, pe fotoliul alăturat, din care nu ieşeau decît cîteva paie inofensive, iar în momentele de dramatism, puţin talaş. Pe acest fotoliu prietenos stătuse odată, în timpurile imemoriale ale „Gazetei literare”, Arghezi. Stră-mîngîiat de spatele firavului poet, obiectul de patrimoniu cultural urma să aibă o posteritate critică: să-mi ofere, preţ de vreo două sute de şedinţe săptămînale, un real confort şi un unghi excepţional de observaţie.

Adevărul e că niciodată nu mi-a plăcut să mă bag în faţă, să fiu, cum se zice, în capul mesei, atrăgînd privirile tuturor sau încercînd, măcar, asta. Prefer o semidistanţă cu posibilităţi contemplative, şi care poate fi în orice moment redusă, pentru, bunăoară, atacarea unei cafeluţe sau a unei prăjiturele delicioase. În plus, la „România literară” nu voiam să deranjez pe nimeni atunci cînd vorbeam la telefonul mobil; şi mai puteam, din fotoliul ex-centric al lui Arghezi, să mă fac că nu aud o maliţie bine plasată. Rîdeam „îndepărtat” la glumele făcute la adresa mea, obligîndu-l pe Alex. Ştefănescu să le repete, mai tare, dar cu mai puţin efect. Abia atunci, chipurile, le auzeam, iar în cele cîteva secunde cîştigate îmi pregăteam replica ironică.

M-am simţit atît de bine în aceşti patru ani petrecuţi alături de oamenii din redacţia şi administraţia „României literare”, încît resimt nevoia (şi cred că am şi datoria morală) să vorbesc puţin despre ei. Fiindcă o merită cu prisosinţă.

Se vede treaba că în fotoliul neiertătorului Arghezi s-a aşezat din greşeală un critic care îşi ascunde sentimentele, dar nu chiar tot timpul. Poate că alternativa de alături, cu arcul ei de oţel, era mai bună.

*

Atît de frecvente erau petrecerile la „România literară”, încît ele încălecau şi subjugau şedinţele redacţionale.

Algoritmul era următorul: de cînd intram pe uşa secretariatului, la mereu amabila doamnă Vlădan, simţeam unele efluvii îndepărtate. Cînd întîrziam la şedinţă, eram – paradoxal – răsplătit prin spectacolul pregătirii platourilor. Cu imaginea lor în minte şi cu mirosul în nări, luam loc pe fotoliul lui Arghezi, după ce domnii şi mai ales doamnele „României literare” mă întîmpinaseră cu o bucurie reîmprospătată.

Cred că le-am fost simpatic, deşi nu mi-am propus neapărat asta. Pur şi simplu, a fost ceea ce tabloidele noastre numesc o chimie: o apropiere reală, fără motivare pragmatică, între oameni din generaţii diferite şi cu experienţe cîtuşi de puţin suprapuse. Îi cunoşteam ceva mai bine pe Gabriel Dimisianu şi Alex. Ştefănescu, le citisem pe Adriana Bittel şi pe Ioana Pârvulescu; dar, în spaţiul sărăcăcios al acestei reviste, ei s-au dimensionat cu totul altfel pentru mine. Pe Oana Matei, formidabila secretară de redacţie, am întîlnit-o aici. Pe Sorin Lavric, cufundat mereu în sine însuşi, la fel.

Era ceva în aerul redacţiei, în spiritul ei, care făcea din colectiv mai mult decît suma elementelor componente. Individualităţile, distincte şi vizibile, nu se topeau în echipă; o întăreau în toate articulaţiile şi segmentele ei, făcînd din fiecare număr de revistă un joc cu miză mare, şi din aproape fiecare şedinţă – o sărbătoare.

Aşa vor şi rămîne în memoria mea cei patru ani de colaborare cu „România literară”: ca o petrecere continuă, o fiesta fără bani şi logistică, în care totul se făcea pe nimica. Dar la maximum. Oamenii aceştia munceau fără să fie plătiţi cu lunile; şi în loc să-şi ia cîmpii, se entuziasmau pentru un articol bun, supărîndu-se copilăreşte pentru o greşeală de literă. Cum să nu-i iubeşti? Cum să nu te bucuri că le eşti alături?

Mai încet sau mai repejor, şedinţa se apropia de final. Presiunea gurmanzilor era tot mai mare – iar la acest capitol, armonia dintre Alex. Ştefănescu şi mine era deplină. Cînd primele platouri dădeau să intre pe uşă, ne aflam deja la ultima pagină, cu inevitabilii „ochi magici” pe care trebuia să-i dăm anonimi. De foame sau de sete, de rîs, în orice caz, acceptam să fac şi cîte doi, numai să înceapă fiesta.

Foarte curînd, farfurioarele, paharele şi furculiţele se învîrteau oportun, iar caruselul figurilor familiare se rotea într-un ritm specific. Iată-l pe G. Dimisianu, inspirîndu-ţi încredere şi cînd mănîncă o baclava; iat-o pe Adriana Bittel, vorbindu-ţi încîntată despre o carte nouă, de care deocamdată nimeni n-are habar, dar despre care vor trăncăni toţi după vreo trei luni; iat-o pe Ioana Pârvulescu, mereu surprinzătoare, ieşind din Biblioteca Academiei pentru a merge la munte să se dea cu parapanta; iată-i pe Mihai Zamfir şi Nicolae Manolescu, eleganţi şi cînd mănîncă seminţe, ca Hangerliu al lui Călinescu; iat-o pe Marina Constantinescu, omenească în cronicile dramatice şi teatrală în viaţa obişnuită; iat-o pe Constanţa Buzea, care scrie o poezie spiritualizată şi face o minunată fasole bătută; iată-l pe Pavel Şuşară, care spune atît de bine bancuri, încît n-ai mai vrea să le sfîrşească; iată-l pe micuţul şi degrabă lăudătoriul Cosmin Ciotloş; iat-o pe Simona Vasilache-cea-cu-trei-facultăţi-terminate…

Stop. Pentru aceşti patru ani, aprilie 2005 – aprilie 2009, mulţumesc „României literare” şi directorului ei.

octombrie 2009

(fragment din volumul „Cinematograful gol”, Editura Polirom, 2011)

(sursa foto: artmark.ro)