Ultima crimă a anului 1999, prima crimă a anului 2000

Bărbatul avea cam 30 de ani. Părul negru, lucios, îi era strâns la spate într-o codiță. În urechea dreaptă avea un cercel. Trăsăturile feței îi erau conturate cu migală, de un artist inspirat. Stătea așezat pe un scaun și scria pe masa din bucătărie. Un teanc de coli albe era așezat lângă mâna lui stângă. Un alt maldăr de coli, de această dată scrise, se înălța în dreapta lui. Nu părea să-l zorească nimic. Pe chip nu i se citea nicio emoție. Era ca un copist impasibil, neinteresat de textul pe care trebuie să-l aștearnă pe hârtie. Mai scrise vreme de un ceas și, cu o mișcare hotărâtă, se ridică în picioare. Abia acum îți puteai da seama de constituția lui atletică. Era înalt, zvelt, cu mișcări agile. Mușchii brațelor i se reliefau sub tricou. Ieși din bucătăria mică și pătrunse într-una dintre cele două camere ale apartamentului în care locuia. Încăperea parcă era o sală de gimnastică. Cele mai multe obiecte țineau de domeniul sportiv – haltere de diverse mărimi, extensoare, o bicicletă medicală. Pe unul dintre pereți era montat un spalier. Două inele atârnau din tavan. Pe un alt perete îți atrăgea atenția o țintă multicoloră. Bărbatul luă de pe o policioară trei săgeți și, de la doi metri, fără să ochească prea mult, le înfipse în țintă. Toate trei nimeriră fix în centru. Dar nici măcar performanța asta nu clinti niciun mușchi de pe chipul bărbatului.

* * *

– Mare-i grădina Ta, Doamne!

Exclamația îi aparținea redactorului-șef al celui mai ­popular cotidian bucureștean. Stătea așezat la birou și terminase de citit o scrisoare pe care tocmai o primise prin poștă. Textul era laconic și aiuritor.

„Domnule Redactor-șef,

Am plăcerea să vă anunț dinainte că am pus la cale două crime demne să figureze în orice carte a recordurilor. Vă informez că voi comite ultima crimă a anului 1999 și prima crimă a anului 2000. În ultima secundă a anului în care suntem și în prima secundă a anului următor. Dacă sunteți pe fază, vă puteți anunța din vreme cititorii de intenția mea.“

Epistola, scrisă cu litere de tipar, nu purta nicio semnătură.

Redactorul-șef o mai ținu în fața ochilor cu două degete, cu scârbă, de parcă ar fi ținut un șoarece mort, apoi o mototoli furios și o aruncă la coș. Nu știa că alți douăzeci de directori și redactori-șefi din presa scrisă, de la radio și de la televiziuni, primiseră aceleași misive cu același conținut. La rândul lor, le aruncaseră agasați la coș.

*   *   *

Ministrul de interne își sună șeful de cabinet. Acesta pătrunse în birou și așteptă într-o poziție respectuoasă să afle de ce fusese chemat.

Ministrul se stăpânea să nu izbucnească într-unul dintre accesele sale de furie care îi înspăimântau pe subordonați. Îi întinse o coală de hârtie pe care erau așternute fraze scrise cu litere de tipar.

– Citește!, ordonă ministrul care abia reușea să-și țină în frâu mânia.

Șeful de cabinet luă cu mâinile tremurânde hârtia.

– Citește cu voce tare!

Înecându-se de emoție, șeful de cabinet izbuti să parcurgă textul.

          „Domnule Ministru,

Am onoarea să vă anunț că în ultima secundă a anului 1999 și în prima secundă a anului 2000 voi comite două crime care mă vor păstra în istorie. V-aș ruga din suflet ca să încercați să vă protejați și mai bine cetățenii asupra cărora vegheați. Dificultățile pe care mi le-ați crea vor da o strălucire în plus faptei mele.“

Textul nu purta nicio semnătură.

Șeful de cabinet se uita nedumerit la ministru.

– E o aiureală!

– Sigur că e o aiureală! Și dacă îți dai seama de asta, de ce mi-o mai pui sub ochi? De ce mă faci să pierd timpul de pomană cu toate prostiile?

*   *   *

Bărbatul cu cercel în urechea dreaptă se trezise în zori. Rupse din calendarul de perete o filă și privi gânditor noua filă, pe care scria 31 decembrie. Apoi, se duse în sala de gimnastică și, timp de două ore, ridică haltere, mânui extensoare, execută flotări și fandări, lucră la spalier. La sfârșit, leoarcă de transpirație, luă cele trei săgeți de pe policioară și le aruncă în țintă. Toate trei nimeriră exact în centrul marcat cu o culoare roșie.

*   *   *

I se spunea „Bătrâna“ – deși nu avea nici 70 de ani. Dar într-un bloc în care mai toți cei în vârstă ori se mutaseră pe la copii sau nepoți, ori își dăduseră obștescul sfârșit, ea era cea mai în etate. Trăia singură – n-avea copii, iar bărbatul îi murise fără să apuce să cheltuiască prima pensie. Cu toate astea, îi plăcea să se îmbrace ca o doamnă, îngrijit, chiar dacă purta lucruri vechi. În așteptarea trecerii într-un nou an se îmbrăcase într-o rochie neagră, care fusese odinioară chiar elegantă, și-și încălțase singurii pantofi cu toc înalt – în­ ­general stătea toată ziua în papucii comozi și călduroși. Pe ecranul televizorului cu sonorul dat mai tare ca de obicei apăruse un ceas al cărui secundar marca timpul până la sosirea unui nou an. Douăzeci de secunde, nouăsprezece secunde… Tocmai atunci se auzi soneria de la ușă. Până se dumiri mai trecură cinci secunde. Până ajunse la ușă se mai scurseră zece. Își zise în gând: „Cine să fie?“ și mai trecură două secunde. Puse mâna pe clanță exact când mai era o secundă până la noul an. Contactul cu clanța îi zgudui trupul. Vru să-i dea drumul dar nu reuși. Căzu exact în clipa în care o voce victorioasă anunța la televizor intrarea într-un nou an.

*   *   *

În încăperea mobilată sărăcăcios erau un pat, o masă cu două scaune, un dulap. Toate bunătățile de pe masă erau de căpătat – vecini miloși îl miluiseră cu sarmale, piftie, friptură, cozonac. La loc de cinste trona o sticlă de șampanie franțuzească, primită și ea în dar. Bătrânul mâncase pe săturate, băuse și două păhărele de vodcă și abia aștepta să desfacă sticla aceea cu etichetă strălucitoare.

La hârbul de radio pe care îl instalase pe un taburet se auzea cum se duc ultimele secunde ale anului 1999. Luă sticla de șampanie, îi îndepărtă de pe gât hârtia de staniol, desfăcu grijuliu sârma de pe dop. Avea degete puternice, așa că reuși să țină dopul cu toate că presiunea din sticlă căuta să-l arunce afară. De-abia când vocea crainicului anunța intrarea într-un nou an eliberă din strânsoare dopul. Odată cu spuma care țâșni izbucni o explozie violentă care sfârtecă trupul bătrânului.

În primele zile, între moartea prin electrocutare a bătrânei și moartea în urma exploziei unei sticle de șampanie a unui pensionar nu se făcu nicio legătură. Poliția trată cazurile separat. Într-un bloc, cineva legase doi electrozi de clanța pe care pusese mâna femeia în vârstă în ultima secundă a anului 1999. Într-un alt bloc, un bătrân desfăcuse o sticlă de șampanie în care era ascunsă o bombă artizanală. Locuințele celor două victime se aflau în București, însă la o distanță de câțiva kilometri între ele. Nimeni nu-și amintise de scrisorile de avertisment care sosiseră la principalele ziare și reviste din capitală, la posturile de radio și televiziune. Una dintre ele poposise și pe biroul ministrului de interne. Ca și ceilalți, o mototolise și o aruncase la coș. Coșurile fuseseră golite, așa că niciunul nu mai păstrase măcar o copie a scrisorii al cărei autor anunțase două crime pe care le va comite: una în ultima secundă a anului 1999, alta în prima secundă a anului 2000.

Mai trecu o săptămână și cele două asasinate bizare nu mai acaparară interesul opiniei publice. Doar polițiștii mai încercau, fără succes, să dea de urma făptașilor. Fiindcă, după logica lor, cele două omoruri aveau autori diferiți, care acționaseră din motive complet obscure. Dacă ar fi descoperit mobilul, spuneau ei, ar fi fost simplu să dea de urma asasinilor. Dar acesta continua să rămână în ceață.

Exact de Sfântul Ion, în corespondența directorilor și redactorilor-șefi de ziare, a directorilor de posturi de radio și televiziune se găsiră din nou scrisori referitoare la cele două crime. Semănau cu cele trimise înainte de Anul Nou – scrise tot cu litere de tipar, nesemnate și în plicuri roz, precum acelea folosite de îndrăgostiți. Doar conținutul diferea.

Pe una dintre ele o parcurgeam a nu știu câta oară îm­pre­ună cu Adina, care se specializase în psihologia crimei și fu­se­se angajată de curând în secția noastră. Când o văzuse pen­tru prima oară, Miron Stratilat fluierase admirativ și îmi spu­sese în șoaptă: „Cu picioarele astea străbați distanța Bucu­rești – Ploiești în mai puțin de o oră!“ Dar, după ce se du­mirise ce căuta fătuca în dispozitivul nostru, pufnise cu dis­preț: „Numai asta ne mai lipsea! O damicelă care să fugă după criminali. Auzi! Specialistă în psihologia crimei! Poate a climei!“

Nu-i împărtășeam neîncrederea, dar nu eram nici eu prea entuziasmat. Așa că, împreună cu Adina – îi mulțumeam Celui de Sus că-și vârâse picioarele sub unul dintre birourile noastre care de mult ar fi trebuit să fie pus pe foc – citeam, cum v-am mai spus, dragilor, scrisoarea dementului care pusese la cale cele două asasinate.

Textul era scurt și limpede:

„Deci, n-ați luat în seamă avertismentul meu. Ba, mai mult, v-ați bătut joc de munca mea. V-am spus clar: voi comite două crime – una în ultima secundă a anului 1999 și alta în prima secundă a anului 2000. E-adevărat, nu v-am spus numele ­victimelor. Acum le știți – bătrâna care s-a electrocutat cu clanța și bătrânul care a fost spulberat de explozia unei sticle de șampanie cu o bombă în ea. Și totuși, moartea lor o puneți pe seama unor făptași diferiți. Vreți să-mi răpiți dreptul de a figura în orice carte a recordurilor, chiar dacă n-o să-mi aflați niciodată numele. Vă somez să aduceți la cunoștința opiniei publice că ambele asasinate au un singur autor. Altfel, voi trece la represalii. Vă dau un răgaz de o săptămână.“

– Ce zici, Adina?

Fata face imprudența să se ridice de la birou, ceea ce-i provoacă din nou lui Miron o grimasă admirativă.

– Individul joacă tare.

– Mulțumesc, asta știm și noi, pufnește partenerul meu.

Adina nu-l ia în seamă și continuă netulburată.

– E un caz tipic de frustrare. Insul e un nerealizat, care însă se crede puternic și vrea să demonstreze și celorlalți că e puternic.

– E sărit de pe fix?

– În ziua de azi cine nu e sărit de pe fix?, se bagă și Miron în vorbă, aprinzându-și una din țigările lui care te fac să crezi în recomandarea Tutunul dăunează grav sănătății.

– Nu. Nu e sărit de pe fix în sensul obișnuit al expresiei. E foarte logic. Uitați-vă ce scris frumos are. Parcă ar fi ­studiat scrierea STAS.

– E o pistă.

– Pe naiba pistă, mormăie Miron. Într-o săptămână de exerciții scriu mai frumos ca el.

– E un perfecționist, mai zice Adina. Nu poate să aibă mai mult de 30 de ani. Nu-i exclus să fi făcut sport sau să mai facă sport și acum. E foarte singur, dar nu suferă de singurătate. Se crede mai presus de ceilalți și e bolnav fiindcă nu-i sunt recunoscute calitățile. Face parte din categoria oamenilor hotărâți. Dacă își pune ceva în cap, duce la îndeplinire.

Miron a uitat să se mai fâțâie prin încăperea strâmtă. Uită să mai tragă și din țigara care îi arde degetele. O stinge furios într-o scrumieră.

– Da’ de unde știi matale chestiile astea, surioară? Ești cumva frate cu el?

Fac abstracție de reacția lui. Nu-mi dă pace ultima frază rostită de Adina.

– Ai zis că e un tip care nu șovăie. Asta înseamnă că represaliile pe care le anunță nu sunt vorbe în vânt…

– Cu siguranță.

– Atunci, ce facem?

Spre întristarea lui Miron, Adina se așază din nou pe scaun și își vâră sub birou picioarele încălțate în niște cizmulițe nostime.

– Eu una l-aș provoca.

– Cum?

– Aș da telefoane la ziare, la radio, la televiziuni să-i ignore în continuare scrisorile. Asta îl va scoate din minți.

– Dar represaliile…

– Trebuie riscat. Acum e un individ care se controlează impecabil. Dacă-l scoatem din sărite, va face, cu siguranță o greșeală.

Numai câteva secunde îmi trebuie ca să iau o hotărâre. Nu știu dacă e bună sau rea, dar în clipa de față nu văd o altă soluție.

– Miroane! Pune mâna pe telefon. Sună-i pe ziariști și roagă-i să nu publice scrisoarea ticălosului. Embargou total.

– Cum, Doamne iartă-mă, să-i conving? Le iau pâinea de la gură.

– Nu știu. Descurcă-te! Promite-le că le dăm cele mai grozave ponturi tot anul. Milogește-te! Fă apel la relațiile bune între ziariști și poliție. Găsești tu ceva!

*   *   *

Tânărul cu cercel în ureche și cu părul negru, lucios, strâns la spate într-o codiță stă pe jos, în mijlocul unei încăperi pline de aparate de gimnastică. Răsfoiește calm teancul de ziare aflat în fața lui. Abia după ce le parcurge pe toate le aruncă furios.

– O să mi-o plătiți, ticăloșilor!

Imediat însă liniștea pune stăpânire pe el. Ia trei săgeți de culori diferite de pe o policioară și le aruncă în ținta agățată pe perete. Toate trei se înfig în centrul marcat cu o culoare roșie.

*   *   *

Spre lauda lor, ziariștii păstrară tăcerea în legătură cu cele două crime misterioase.

Potrivit Adinei, aceasta avea să-l înfurie pe făptaș, fiindcă nimeni nu știa ce performanță uluitoare realizase: să ucidă doi oameni, la un interval scurt de timp, dar locuind în cartiere diferite.

Cele șapte zile de răgaz pe care ni le îngăduise criminalul trecuseră fără să dibuim nicio pistă. Nimeni nu văzuse nimic. Nimeni nu auzise nimic. Niciun suspect la orizont.

La sfârșitul unei săptămâni de căutări zadarnice, ne aflam din nou în biroul nostru în aceeași formație – Adina, Miron și eu. De data aceasta cercetam ultima scrisoare pe care o trimisese ucigașul dornic să figureze în cartea recordurilor. Ea fusese expediată din nou la aceleași adrese – directorilor din presa scrisă, ai radiourilor și televiziunilor. Lectura epistolei îi provocase fiori de gheață pe șira spinării până și lui Miron, cel mereu pus pe glume și pe șotii. O citea, cu glas tare, pentru a nu știu câta oară, deși aproape o știam pe de rost.

„De data asta v-ați dat foc la valiză. Va urma ceva înspăimântător. Ați pus la cale o conspirație a tăcerii împotriva mea care o să vă coste scump. În București, în locurile cele mai aglomerate, voi pune bombe care vor duce la pierderea multor vieți omenești. Să nu mă învinovățiți pe mine – voi sunteți cei vinovați. Încăpățânarea voastră de a nu-mi recunoaște performanța de la sfârșitul anului trecut și de la începutul anului acesta va băga groaza în bucureșteni. Orice veți face ca să mă prindeți sau să opriți atentatele va fi zadarnic. Acum e prea târziu. Cale de întoarcere nu mai există, sceleraților!“

Ceva îmi atrage atenția la coala de hârtie pe care Miron o ține în mână. Ceva ce n-am observat până acum.

– Ia dă încoace scrisoarea!

Miron îmi întinde hârtia ca și cum s-ar despărți de ceva de preț.

– Ce? N-am citit-o cu intonația potrivită?, se burzuluiește el.

Epistola e scrisă ca și cele primite până acum – cu litere de tipar, frumoase, semn al unui exercițiu îndelungat într-o profesie tehnică. Dar nu scrisul mă interesează de data asta. Întorc coala de hârtie. Pe spatele ei se vede ceva ciudat.

Adina s-a ridicat de pe scaun și se uită peste umărul meu.

– Ce poate fi asta?

Pe foaia de un alb strălucitor e un tabel, cu niște cifre și litere care, la început, nu-mi spun nimic.

B       X      X       X

18     X      X       X

17     X      X       X

14     X      X       X

19     X      X       X

15     X      X       X

T        X      X       X

16     X      X       X

D       X      X       X

20     X      X       X

– Nu înțeleg nimic, șoptește Adina.

– Nici eu, se repede Miron. Ce-i șarada asta?

Nu-i răspund imediat. Încerc să pricep ce-i cu tabelul ăsta. Parcă l-am mai văzut undeva. Unde anume?

Deodată, totul îmi devine de o limpezime de cleștar.

– Darts, murmur eu.

Miron se uită la mine ca picat din lună.

– Darts, repet eu. Individul joacă darts.

– Ce mai e și asta?, întreabă Adina.

Spre disperarea lui Miron, astăzi poartă o fustă lungă, care-i acoperă picioarele până aproape de glezne.

– Un joc cu săgeți. Arunci cu ele la țintă.

– Am văzut la televizor, declară Miron cu mândrie.

Ca întotdeauna când o ia pe arătură, nu-l iau în seamă.

– Fără să vrea, ucigașul a folosit pentru scrisoarea lui o coală de hârtie pe care și-a notat punctele realizate la un astfel de joc. Probabil că joacă singur acasă.

Miron e dezamăgit.

– Atunci, n-avem nicio șansă să-l prindem. Doar n-o să umblăm din casă în casă.

– Ba avem o mare șansă ca să punem mâna pe el. Uiți ce-a spus Adina? E un perfecționist. Probabil – nu probabil, e mai mult ca sigur – e un jucător excelent. N-am nicio îndoială că vrea să arate asta și altora.

– Ce propui?

Adina se uită la mine cu speranță.

– Trebuie să organizăm o urmărire a tuturor locurilor din București unde se joacă darts. În baruri, discoteci, restaurante… Potrivit supozițiilor Adinei, noi căutăm un bărbat cam la 30 de ani, sigur pe el, dornic să-și etaleze ta­lentele. E ceva de umblat, dar, și cu puțin noroc, dăm de el.

*   *   *

…Mă aflu cu Adina în barul irlandez de pe Titulescu. Părem un inofensiv cuplu de îndrăgostiți care-și fac jurăminte de iubire la un pahar de bere. Localul e plin de o lume veselă și gălăgioasă: un grup comentează cu însuflețire întrecerea dintre doi bărbați care aruncă la o țintă ­multicoloră fixată în perete. În opinia mea, aruncă destul de slăbuț.

Deodată, ușa se deschide și în încăperea plină de fum intră un bărbat tânăr. E înalt, atletic și poartă părul strâns într-o codiță la spate. Își scoate haina și ia de pe tejgheaua barului un pahar cu bere pe care barmanul i-l umple fără să mai aștepte comanda. Apoi, noul venit se îndreaptă spre colțul unde e atârnată ținta. Cei din preajmă îi fac loc și îl privesc cu admirație. Jocul celor doi încetează.

Tânărul ține în mâna stângă paharul cu bere. Ia cu mâna dreaptă o săgeată și aruncă. Săgeata se înfige drept în mijlocul țintei, marcat cu o culoare roșie. Tot fără să lase din mână paharul, mai ia o săgeată și o aruncă, apoi o ia și pe a treia care, ca și primele două, se înfige în centru. Se aud exclamații.

– Ce precizie! Ce mână are! Extraordinar!

Fără să-i ia în seamă pe cei din jur, tânărul continuă să arunce săgețile. Niciuna nu-și greșește ținta. După ce încheie demonstrația, își bea tăcut paharul, îl pune pe o măsuță, se îmbracă și iese fără să rostească niciun cuvânt.

– El e!, îi strig Adinei și mă reped în urma lui.

…A doua zi, în biroul nostru, Adina – azi poartă, spre satisfacția lui Miron, o fustă mini – se plimbă agitată. Îmi pune, din nou, aceeași întrebare, ca și Miron care stă pe scaunul lui ca pe ace.

– Cum de-ai știut că individul ăla e criminalul?

I-am lăsat să fiarbă destul așa că e momentul să-i lămuresc.

– Am urmărit ordinea în care ucigașul a aruncat la țintă. E o ordine strict personală. Ea coincide cu ordinea de pe tabelul descoperit pe spatele scrisorii. Nu-i așa că-i simplu?