Siegfried și toți ceilalți

În proza eclactantă a lui Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried ne poartă în alt registru narativ decât precedentul Viața lui Kostas Venetis (2011). Tematic și stilistic, ele formează un fel de chiasm, sugerat inclusiv prin titluri. Avem o ecuație cu termeni de tipul moarte-viață-istorie-ficțiune, cu mișcare în ambele sensuri. Savuroasă proiecție picarescă, romanul despre aventurierul povestaș Kostas Venetis ne purta într-o Europă de secol XIX, cu savori lingvistice și evenimențiale. Eroul era grec, lumea era preponderent balcanică, de unde un spectacol de cuvinte, de referințe și de metamorfoze. Romanul despre neamțul Siegfried von Kleist mută evenimentele în secolul XX, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, schimbă accentul simbolic și îngroașă tușa autoreferențială. Rezultatul e, din nou, o excelentă construcție post-modernă, în care povestea pură, multietajată ca policier, comedie absurdă și roman de familie se articulează pe o parabolă tanatică ce emerge din mitul nordic al Nibelungilor.

În centrul poveștii e maiorul nazist Siegfried von Kleist, descendent din familia poetului romantic Heinrich von Kleist, a cărui predispoziție melancolică o moștenește. Trimis în București, în anii 1940, hipersensibilul ofițer german (asaltat negativ de mirosurile și igiena precară din capitala aliaților) asistă, întâmplător, la moartea suspectă a unui mare ziarist bucureștean și, astfel, e prins în plasa complicată a unui complot politic în care sunt implicați legionarii, evreii, țiganii, poliția română, Gestapo-ul și răzbunările personale ale unui ciudat comisar cu penisul și urechile uriașe. Ramificațiile inextricabile ale intrigii cresc, treptat, într-un cadru simbolic schițat prin două direcții. E vorba, pe de o parte, despre fondul atavic al protagonistului, colorat de alcoolism, de angoase, de presupuse scenarii politice și de acute impulsuri suicidale. Corespondența cu fiul său, devotat ofițer fascist pe frontul rusesc, și relația cu o soție la fel de viciată ideologic nu fac decât să amplifice degradarea psihică a personajului. Secvențe din viața avatarului Heinrich revin, adesea, ca un refren însoțitor, balansând temporal acțiunea între secolele XIX și XX. De cealaltă parte e legenda nordică unde, se știe, un alt Siegfried e blestemat, urmărit de monștrii Nibelungi și ucis de un complot la care participă inclusiv soția sa (o piesă de teatru pe acest subiect constituie obsesia scriitorului romantic ce și-a reduplicat, peste timp, arhetipul). Umbrele Nibelungilor apar, simptomatic, pe tot parcursul evenimentelor, în preajma noului Siegfried, mai ales când acesta înfruntă tensionate intersecții biografice. Dar Nibelungii nu intervin, ei doar asistă imperturbabili la previzibila alunecare spre haos a eroului: după ce și-a repudiat soția și fiul, ofițerul german, ajuns schizofrenic, se sinucide lângă un manechin ce seamănă izbitor cu iubita lui poloneză. El repetă, paradigmatic, destinul strămoșilor, cei mitici și cei adevărați. Fiul său, împușcat pe frontul sovietic, îl duce și el mai departe. Bucureștiul, Berlinul, Stalingradul, Moscova, Nürnbergul, lumea întreagă devin scenele pe care iubirea, moartea și nebunia își joacă rolul, combinate caleidoscopic în tot felul de forme.

Ceea ce se păstrează în noul roman al lui Octavian Soviany e obsesia scrisului, a poveștii care e testimoniu existențial și hipertext cu variabile tipologice. Romanul de față e alcătuit din tot felul de însemnări și de scrisori ale personajelor, ele trimit unele la altele, în timp ce un narator omnipotent, la fel ca des invocatul Dumnezeu, le reproduce, le comentează, le leagă, le șterge și le modifică, în marea carte a tuturor scenariilor posibile. Această instanță supremă a vieții reale și ficționale taie, din când în când, povestea, revelându-i, discret, mecanismele și semnificațiile. Iată o astfel de paranteză, care-l implică și pe cititor în complicatul dans din jurul personajelor: ”…așa cum v-am avertizat de atâtea ori, nu putem ști niciodată cu exactitate unde începe și unde se termină o istorisire. Dar dacă va avea unul (dumneavoastră, știm, preferați din comoditate să vi se dea totul mură în gură și să citiți povești cu început, mijloc și sfârșit) acesta va fi neapărat unul tragic, fiindcă detestăm din toată inima finalurile fericite și ne face o mare plăcere să vă smulgem din starea dumneavoastră de apatie și să vă facem să citiți acest roman ca pe judecata dumneavoastră din urmă. Căci, vă place sau nu, sunteți urmașii acestor oameni, cărora le-ați moștenit și poveștile și, scriind despre ei, noi scriem de fapt și despre dumneavoastră. // Și mai trebuie să știți că un născocitor de istorii nu e câtuși de puțin sluga cititorilor săi, cu atât mai mult cu cât singurul povestitor pe deplin creditabil nu e altul decât Dumnezeu, care acum vorbește la telefon nu se știe cu cine, poate cu diavolul și căruia puțin îi pasă dacă povestea vă place sau nu”.

Oamenii își moștenesc nu doar trăsăturile, ci și poveștile, așa ne asigură autoironicul narator din romanul lui Octavian Soviany, atunci când alege să fie una dintre voci. Personajele sale o probează din plin, acompaniate sonor de cântecul „Lili Marlene”, atât de popular între soldații din Wehrmacht. Am putea încerca și noi sau măcar ne-am putea imagina, citind această elaborată bijuterie epică, admirând cum detaliile și semnificațiile lor se oglindesc reciproc, într-un splendid joc literar.

Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried, Cartea Românească, 2015, 480 pag.

(text apărut într-unul din ultimele numere ale revistei ”României literare”)