Nu voiam să fiu de-a lor!

Agonie şi extaz: 1969

Îl iubeam pe Michelangelo, îl iubeam cu pasiune. Leonardo îmi părea la vremea aceea cam efeminat. Michelangelo avea o forţă, o virilitate splendidă, pe care le găseai şi în Sybile, nu doar în David sau în Moise. Michelangelo nu în-cioplea oameni moi, ci oameni tari: femei și bărbaţi puternici. Ca orice îndrăgostită, umblam după el pe unde se putea: la biblioteca municipală, la teleenciclopedii, la toate volumele de istoria artelor pe care le puteam găsi pe undeva şi, surpriza surprizelor extraordinare, Michelangelo vine în oraş cu filmul Agonie şi extaz, după cartea omonimă a lui Irving Stone pe care o ştiam pe dinafară. Fremătam de nerăbdare să mă aflu în proximitatea imagistică a acelui bărbat care dădea forţă genială corpurilor şi expresiei. Mult mai târziu, când aveam 43 de ani, la Roma şi la Florenţa l-am găsit în carne şi oase de marmură. Ciudat, dar Moise şi David nu m-au atins la fel de mult ca Pieta, cea pe care atunci nu prea o băgam în seamă, poate că nu îmi asumam încă femeitatea şi, în preferinţele mele, se juca frustrarea că nu pot să fac parte pe deplin din lumea libertăţii, creativităţii şi forţei pe care atunci o credeam doar bărbătească.

     Da, Michelangelo venea la cinematograful Siderurgistul.

Aveam aproape 14 ani. Aflasem despre trecerea de la fată la femeiuţă (femeiuşcă are conotaţii peiorative, bărbătuş nu) mai degrabă de la colegele mele mai avansate. Dar prea atent nu le ascultam. Mai citisem o carte interbelică de introducere în viaţa sexuală care, ţin minte, mă enervase rău fiindcă la capitolul „Dezvirginarea” scria tot soiul de lucruri despre rafinamentul şi blândeţea bărbaţilor în iniţierea sexuală a femeilor (domnişoarelor) pentru ca, la sfârşit să trântească o propoziţie năucitoare, ca şi când pe ţărăncuţe le-ar fi iertat Cel de sus de orice sensibilitate: „La ţară dezvirginarea se petrece simplu, fără sofisticări, pe o rogojină sau chiar în mijlocul naturii”. Pe scurt, în mintea mea poveştile despre ciclu şi sexualitate erau neplăcute, vagi, aruncate undeva la colţul cu uitări intenţionate.

În dimineaţa aceea când fremătam că voi merge cu mama să-l văd pe El, iubitul reveriilor mele artistice, m-a lovit şi o altă emoţie stranie, de o nesfârşită ruşine: trupul meu devenea necontrolabil: un val de sânge ieşea din mine şi eu nu îl puteam opri, nu mă puteam abţine. Apoi altul şi altul. M-am închis în baie. Îmi venea să intru în pământ, să opresc acel curs al vieţii mele în care scena şi senzaţia aveau să se repete, cum auzisem şi citisem, o săptămână pe lună. Dumnezeule, Doamne! Ce mă fac? Întoarce-mă înapoi! Dar teama să nu ratez întâlnirea cu Michelangelo a fost mai tare decât nevoia să mă ascund în văgăună. Am făcut ce ştiam de la alte fete (m-am blindat, însă excesiv şi nepriceput[1]) şi am plecat cu mama la film. Capela Sixtină. Imaginea lui cu pălăria plină de lumânări care îi picurau ceara în ochi când picta culcat pe schele ca să vadă bolta, starea mea amestecată de jenă şi bucurie. Agonie şi extaz.

După amiază i-am spus mamei. Ea s-a înroşit până la rădăcina firelor de păr şi a început să îmi povestească pentru prima oară, amestecat între sfaturi utile şi groaza maternă de corupere, pierderea virginităţii, viol, sarcină. Era ca şi când se întâmplase o nenorocire, o năpastă căzută pe capul amândurora.

Seara am mers în vizită la diriginta mea. Era plin de femei. Eu o rugasem pe mama să nu spună nimănui fiindcă îmi era îngrozitor de ruşine. Se pare însă că nu s-a abţinut. M-au chemat între ele, m-au mângâiat cu o undă de duioşie solidară şi mi-au spus:

– Ei, acum ai devenit femeie! Eşti de-a noastră!

Nu voiam să fiu de-a lor! Nu voiam. Dar m-am simţit protejată lângă ele. Pentru prima oară nu am vrut să împart ceva cu prietenii mei băieţi, nu am vrut ca ei să ştie. Era treaba mea muierească nedorită. Treaba aceea care, aşa cum o vedeam atunci, naşte mai multă frică şi nelibertate. M-au luat la sfătuit. Porunca centrală era: „Fereşte-te de băieţi! O să vrea să îşi bată joc de tine!”. A apărut şi formula pe care apoi am răs-auzit-o: „Toţi bărbaţii sunt nişte porci”. Mă striveau toate. Cum să mă feresc de băieţi? De ce s-a ajuns aici? Cum să nu mă încred în prietenii mei? Şi gândul întremător: ei nu au de unde să ştie ce mi s-a întâmplat, aşa că o vreme îi pot păcăli.

Unul dintre domnii aflaţi în vizită ne-a condus acasă. Cum să laşi două femei să umble singure noaptea pe străzi? Era un obicei, îl ştiam şi îmi părea bine. Când însă ritualul de rămas-bun s-a schimbat, am ştiut că o să-mi vină greu să păcălesc băieţii că nu s-a întâmplat nimic cu mine. Domnul nu m-a mai mângâiat pe cap, aşa cum făcea de obicei. Mi-a zâmbit într-un fel nemaiîntâlnit, mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o:

– Săru-mâna, domnişoară!

Trebuie să mărturisesc că între mine şi frică a început să se strecoare şi un alt sentiment, nedesluşit atunci, dar tradus mai târziu, sentimentul că există o altfel de forţă: cea a femeităţii şi că această forţă este inefabilă şi captivantă. Ei da, ăsta motiv să păşeşti ţanţoş printre bărbaţi!

[1] Pentru cititoarele foarte tinere: până târziu, în jur de 1994 nu existau tampoane în comerţ. Se folosea vată de la pachet. În generaţia bunicii se foloseau cârpe prinse cu ace de siguranţă.