Eminescu și noi

Întrerup pentru o clipă (o clipă propriu-zisă, nu „clipa cea repede ce ni s-a dat”) comentarea versurilor eminesciene ca să răspund întrebării unor cititori. Eminescu – mi se spune −, cu tot geniul lui, e un poet depășit. Nimeni nu mai simte astăzi ca el. Sensibilitatea noastră e alta. Merită, oare, domnule Alex. Ștefănescu, să analizați cu atâta evlavie versuri scrise în secolul nouăsprezece??

Întrebarea pleacă de la o premisă falsă. În literatură nu există progres, ca în tehnică. Un automobil fabricat în 2016 este, în principiu, mai bun decât unul din 2006, dar Alexandru Vlahuță nu are mai multă valoare decât Eminescu numai pentru că s-a născut mai târziu decât el. Trecerea secolelor (dovadă: Cervantes, Shakespeare ș.a.) și nici chiar trecerea mileniilor (dovadă: Homer, Ovidiu ș.a.) nu transformă în vechituri operele literare valoroase.

Se întâmplă însă altceva și anume noi, oamenii de azi, am involuat în ceea ce privește educația sentimentală în raport cu oamenii de altădată. Nu mai suntem sensibili la emoțiile calme, ritualizate, ci preferăm plăcerile violente, obținute rapid. Nu mai avem răbdare să citim vers cu vers o poezie de Eminescu și să o lăsăm să reverbereze în conștiința noastră. Preferăm să ne uităm la un film cu împușcături și să ne procurăm instantaneu senzații tari. Am renunțat la cuvinte, care cer din partea noastră un efort de recunoaștere și reprezentare, în favoarea imaginilor cu efect imediat asupra noastră, care nu ne solicită gândirea și imaginația.

Trăim repede-repede, fără să înțelegem aproape nimic din ceea ce trăim. Călătorim cu automobile de mare viteză și vedem peisajele derulându-se unul după altul, dar nu-l contemplăm pe vreunul. Și răsăriturile de soare le înregistrăm din mers, enervați eventual de faptul că se reflectă în oglinda retrovizoare și ne orbesc. Ne înstrăinăm tot mai mult de natură, regăsind-o, ca noțiune demult golită de sens, doar în programele politice ale unor partide ecologice. Cireșe nu mai luăm din cireș, ci din frigider. Flori de tei mai găsim – uscate și măcinate – doar în plicurile de ceai. Când ne atrage o femeie, ne întrebăm dacă e sexy, iar când o sărutăm ne păstrăm guma de mestecat în gură.

Am involuat mult, rămânând în urma poeziei lui Eminescu. Suntem depășiți de ea. Ar trebui să lucrăm mult asupra noastră ca să mai ajungem să avem acces la această poezie.

„Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.”

Unii cred că avem de-a face cu o transcriere greșită a versurilor eminesciene. Că, de fapt, poetul ar fi scris „codrului bătut de vânturi”. Aceasta este distanța care ne separă pe noi, cei de azi, de Eminescu. Distanța dintre „codrului bătut de vânturi” „și codrului bătut de gânduri”. Adică dintre o gândire prozaică și previzibilă și una poetică. Limba poeziei este azi, pentru mulți dintre noi, o limbă moartă, ca greaca veche sau latina. Nu o mai înțelegem, nu pentru că ar fi dificilă, ci pentru că folosirea ei presupune o anumită libertate interioară, o stare de grație, pe care le pierdem încă din copilărie.

Nu demult cineva a explicat, cu… gravitatea unui om de știință, că florile de tei nu pot să cadă rânduri-rânduri, pentru că florile de tei nu cad. Într-adevăr, nu cad. Iar în această situație nu ne rămâne decât să considerăm poezia lui Eminescu invalidată.

„Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireş,/ Şi ca un înger dintre oameni/ În calea vieţii mele ieşi.// Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Şi de la creştet pân’ în poale/ Pluteşti ca visul de uşor.// Din încreţirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc −/ S’atârnă sufletu-mi de ochii/ Cei plini de lacrimi şi noroc.”

Mai are vreun bărbat de azi în minte acest portret generic al iubitei? Mai descrie cineva femeia ca pe o ființă imponderabilă, plutind ca visul de ușor? O mai idolatrizează cineva? Îi lăsăm deoparte pe nerciopliții care văd în ea un obiect de plăcere, stabilindu-i dimensiunile ideale, și, eventual, reconstruind-o, pe baza lor, cu ajutorul siliconului. Dar chiar intelectualii cu diplome o respectă doar atât cât le permite corectitudinea politică, imaginându-și-o ca pe un cetățean destoinic, egal în drepturi cu bărbații. Pentru ei, femeia nu seamănă cu floarea albă de cireș, nu plutește ca visul de ușor, ci are călcătură grea și voluntară.

Dintr-un cult al comodității și plăcerii, asemănător cu dependența de droguri, dintr-un epicureism vulgar și nevrotic, am decăzut foarte mult. Am ajuns (nu numai noi, vorbitorii de limbă română, ci și mulți alți oameni de pe glob) să știm cu totul două-trei sute de cuvinte, și chiar și pe acelea să le pronunțăm trunchiat și mormăit, ca să nu ne obosim prea mult organul fonator. Și cu această gură încleiată de lene afirmăm că poezia lui Eminescu este depășită!