Daniel Samuel PetrilăDaniel Samuel Petrilă
29.05.2016

Viață și cărți

carte

V-am mai povestit cum m-am întâlnit cu cărțile și cum viața mi s-a intersectat cu această lume fascinantă. Poate că nu a fost de la început o alegere conștientă, dar lecturile mele au devenit ele însele practicate cu cea mai mare seriozitate. Nu mă consider un devorator de cărți, cum se exprimă unii oameni, deși un profesor din generală mi-a spus că topesc cărțile. A spune că îmi place să citesc, chiar foarte mult, generează mai multe feluri de prejudecăți: că aș fi tocilar, adică stau toată ziua în casă și nu fac nimic altceva decât să citesc (a se citi și tocesc), sau că aș fi un tinerel rrom care deține o stimă de sine deranjant de ridicată – dar și altele de acest fel. Ei bine, nicio afirmație din cele de mai sus nu este adevărată. Mai mult, ambele se îndepărtează foarte mult de realitate. Pentru unii, cititul reprezintă o modalitate prin care își hrănesc intelectul, la fel cum plantele își extrag anumite substanțe din sol pentru realizarea procesului de fotosinteză. Și mintea mea are nevoie de astfel de sinteze, de combinări, pentru a trăi. Îmi place să cunosc cărți noi (noi sau vechi), sunt gelos pe orice carte necitită de mine până în acest moment. Chiar am liste întregi care conțin numele tuturor cărților pe care vreau să le citesc (în treacăt fie spus, numărul lor este destul de mare).

Nu am avut posibilitatea – mai cu seamă în copilărie – să mă bucur că dețin o bibliotecă, oricât de mică ar fi putut fi aceasta. Nu aveam nici acasă (m-am și născut împotriva „tradiției” de nu a deține cărți pe lângă casă), nu exista nici în școală (cineva s-a gândit că nu va mai citi nimeni… și le-a risipit încolo și-ncoace). Cele mai multe cărți pe care le aveam erau de la un profesor de-al meu, care mi le împrumuta săptămânal. Citeam foarte repede pentru a primi cât mai multe. Dintre toate cărțile citite în acea perioadă, cea mai serioasă dintre ele cred că a fost Omul invizibil, romanul lui H.G. Wells. Mai târziu, aveam să mă întâlnesc cu adevăratele romane, de pildă cu romanele lui Ioan Slavici, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Lev Tolstoi, Fiodor M. Dostoievski, H. Sienkiewicz etc., dar asta s-a întâmplat după ce aveam să devin elev al Colegiului Național „Arany Janos” din Salonta. Colegiul avea o bibliotecă peste drum, situată în afara curții și a spațiilor de joacă. Împrumutam săptămânal cărți, căci doamna de la bibliotecă era foarte drăguță și abia așteptam să mai merg pe-acolo, să-mi recomande cărți bune. Odată a scos la vânzare câteva exemplare, la un preț foarte mic. Țin minte că mi-am cumpărat câteva, dintre care un roman de-al lui Augustin Buzura, Refugii, pe care nu l-am mai terminat nici astăzi. Am avut mai multe tentative de a citi cartea, dar m-am oprit după 20-30 de pagini. Nu m-a atras deloc, deși se află și acum pe lista cărților pe care trebuie să le citesc. Începutul mi s-a părut foarte straniu, cu personaje și spații morbide, acțiuni apăsătoare (probabil că, dacă nu ar fi fost cenzurat masiv în perioada comunistă, ar fi arătat altfel). Când m-am întâlnit cu romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sau ale lui Max Blecher, am descoperit că astfel de romane pot fi foarte atrăgătoare și impresionante, stilurile celor doi romancieri fiind inconfundabile.

În următorii 2-3 ani, biblioteca avea să se mute în 2 locuri: o dată în câteva încăperi din liceu, situate spre zonele periferice, iar a doua oară s-a mutat undeva în holul principal al liceului. Cu toate acestea, am continuat să rămân un cititor fidel cărților mele – prezente și viitoare.

Cititul m-a făcut și mă face un om mare, în mod continuu, nu prin pozițiile sociale în care mă așază, ci prin spațiile în care acesta mă poartă.

(sursa foto: ziuaveche.ro)