Literatura de azi
Cel mai de seamă reprezentant al neoclasicismului englez din secolul al XVIII-lea, Alexander Pope (21.05.1688 – 30.05.1744), s-a născut la Londra, într-o familie catolică. Din cauza unei boli, rămîne infirm încă din copilărie. Era mic de statură, cocoşat şi bolnăvicios, ceea ce i-a influenţat profund firea şi viaţa. Se formează aproape numai ca autodidact.
Dramaturgul Wycherley îl introduce în cercurile literare şi mondene din Londra, iar Pope devine curând una dintre figurile marcante ale vieţii literare engleze. La douăzeci şi unu de ani îi apar patru Pastorale, poeme în spiritul tradiţiei pastorale din poezia engleză. Concepţiile sale estetice se cristalizează rapid şi Pope le expune în celebrul Eseu despre critică, poem în versuri, în 1711.
(imagine de pe quipasr.dynu.com)
Aderând la poetica lui Boileau, teoreticianul francez al clasicismului, el reformulează, într-o manieră proprie, principii fundamentale, cum sunt imitarea naturii, preluarea modelelor antichității, respectarea “regulilor” etc. Valoarea literară a poemului său, scris în aşa-numitul “distih eroic”, versuri de 10 silabe rimând câte două, rezidă în arta cu care el exprimă conceptele abstracte ale teoriei literare în imagini artistice concrete, de o incomparabilă concizie şi plasticitate, transformând aproape fiecare distih sau vers într-un adevărat aforism. Acest dar al expresiei lapidare şi, totodată, dense şi scânteietoare, constituie o nobilă trăsătură a versului său. Opera care îl consacră definitiv este Răpirea buclei, 1712, cel mai bun poem eroicomic din literatura engleză, în care e înfăţişată, cu vervă maliţioasă, viaţa din înalta societate. *
Elegie în amintirea unei nefericite doamne
Ce duh, sub lună, semn îmi dă şi cată
Spre-acea poiană paşii să-mi abată?
E ea! Dar rana-n piept de unde-o are?
Pumnal sclipind de ce mi se năzare?
O, spune-mi, pururi dulce şi zglobie,
E-o crimă-n Cer amorul să te-mbie?
Să ai un suflet gingaş sau avan?
Să joci un rol de-amant sau de Roman?
Nu-i sus vreo plată pentru-acela care
Gândește larg sau vitejeşte moare?
Voi, Slăvi, de ce-o făcurăţi să aspire
Mai sus de-a cărnii ieftină pornire?
Ambiţia, dintâi, la voi a stat:
În zei şi-n îngeri glorios păcat;
După-al lor chip în lume-acum se-ntinde,
Şi-n piept de regi şi de eroi se-aprinde.
E drept, mulţi oameni rar privesc afară,
Robi lâncezi în a trupului cămară:
Reci lumânări, ce ard ani lungi, cuminte
Şi de prisos, ca lămpile-n morminte;
Au lenea unor regi din Răsărit,
Ce-şi ţin palatul doar pentru dormit.
De lângă-aceştia, poate, (încă-n floare)
Spre cer o smulse soarta-ndurătoare.
Cum pure duhuri prin văzduh plutesc,
Desprinse de-nvelişul lor lumesc,
Aşa pluti şi sufletu-i, şi nu-s
Virtuţi ca ale ei de când s-a dus.
Dar tu, ce aperi strâmb înalte legi,
Şi-al fratelui tău sânge îl renegi,
Vezi suflul gurii de rubin cum piere,
Şi obrazu-i pal de-a Morţii adiere!
E rece pieptul plin de foc odată,
Iar ochii galeşi nu ne mai îmbată.
Dacă Dreptatea globul ni-l conduce,
Soţii şi prunci la fel vi se vor duce;
Pe rând v-aşteaptă cruntă răzbunare,
Şi casa dolii au să v-o-mpresoare.
S-or strânge trecători şi-aprins vor spune,
Când drumul l-o-nnegri vreo-ngropăciune:
“Priviţi! Şi-acesta fu-mpietrit de Fúrii,
Şi-l însoţesc blesteme ale urii!”
Aşa trec cei semeţi, neplânși de nime’:
Bâlci pentru-o zi, ospăţ pentru prostime.
Aşa pier cei cărora nu le pasă
Că alţii râd sau jalea îi apasă.
Ce va-ndrepta, o, duh pe veci jignit,
Destinu-ţi crud, prohodul nejelit?
Nici trist prieten şi nici plâns de rude
N-au fost, obraz şi raclă ca să-ţi ude.
Străine mâini îţi încuiară ochii,
Străine mâini te-au pus în alte rochii;
Străine mâini pe groapă flori ţi-au strâns,
Străini te-au lăudat, străini te-au plâns.
Ce-i, când cei dragi în doliu n-au venit,
Un ceas de bocet fals şi-un an cernit,
În care vezi mâhnirea-mprumutată
Pe la serbări şi baluri cum se-arată?
Ce-i, când pe colbul tău n-a plâns Iubirea
Şi-o marmură nu-ţi poartă amintirea?
Sau ce-i, cînd loc tu n-ai în lutul sfînt,
Şi-un sacru imn nu-ţi sună pe mormânt?
Şi totuşi groapa flori au să ţi-o-mbrace,
Şi iarba pe-al tău sîn va creşte-n pace;
Şi zorii ţi-or da lacrima dintâi,
Cu fragezi trandafiri la căpătâi;
Din albe aripi îngeri au să bată
Pe huma de-al tău trup înnobilată.
Deci fără cruce dormi şi fără nume,
Tu, care-aveai rang, farmec, bani, renume.
Tot una-i astăzi cât ai fost iubită,
Cu cine rudă, unde zămislită;
Un muşuroi din tine va rămâne:
E tot ce eşti, e fala ta de mâne.
Cad şi poeţii, ca şi ce slăviră:
Pier cei cântați, apune cântu-n liră.
Chiar cel ce-a scris ăst plânset de durere,
Curând aceleaşi lacrimi le va cere.
Din ochiu-i stins s-a şterge-a ta făptură,
Şi-un ultim spasm din inimă-i te fură;
Al vieţii lucru van c-un icnet moare:
Uitat poetul, cazi şi tu-n uitare.
(traducere Teodor Boşca)
(foto cover: „Femeie în grădină”, Claude Monet)
*sursa: „POEZIA PREROMANTICĂ în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania” ediţie realizată de Laszlo Alexandru.
