„Noi vorbim în stilul asiatic.” – mi se spunea acum vreo 7 ani, de către o amică vietnameză, Minh (numele se pronunță Min), atunci când îmi povestea despre o discuție între ea și o coreeancă, lector în aceeași universitate poloneză, unde ne întâlniserăm cu toatele. „Cum adică în mod asiatic?” – am întrebat eu, uimită, pentru că mie îmi părea că discuțiile mele cu Minh erau perfect „europene”, nu îmi atrăgea nimic atenția în afara inteligenței ei sclipitoare și a delicateții uimitoare pe care le emana ființa ei atunci când ne întindeam noaptea la foarte lungi conversații pe toate temele posibile – de la filme, cărți, muzică, religie, confruntarea cu spațiul polonez, poveștile familiilor noastre ce păreau atât de asemănătoare în ciuda diferențelor noastre evidente. Pe vremea aceea locuiam într-un cămin destinat lectorilor străini, iar Minh mă vizita aproape în fiecare săptămână când petrecea o noapte pe săptămână în Poznan, ea locuind, de fapt, in Varșovia. Într-una din aceste lungi discuții în noapte îmi tot repetase Minh sintagma „conversație în stil asiatic” cu privire la care a trebuit, în cele din urmă, să îmi manifest ignoranța și mirarea. Minh mi-a răspuns zâmbind, dar delicat, în modu-i atât de caracteristic: „Știi, în Europa, oamenii trebuie să despice firul în patru, vor continua să încerce să înțeleagă tot, vor ridica toate problemele posibile, mergând direct la țintă, în punctul vulnerabil. În Asia, nu e nevoie. În Asia, noi vorbim despre tot ceea ce înconjoară problema, fără însă a o atinge. Ca într-o spirală. O spirală a vieții.” Cuvintele lui Minh par să mă lovească undeva în străfundul minții pentru că îmi amintesc brusc despre cum în liceu, atunci când la orele de engleză ni se preda scrierea unui eseu, profesorul Rizopol ne-a adus un articol științific scris de un autor asiatic ce încerca să reprezinte grafic modalitatea de gândire lingvistică a unor diverse grupe lingvistice: limbile romanice aveau grafic reprezentată o linie în zig-zag care arăta toate digresiunile făcute în structura unui eseu, limbile germanice aveau o linie dreaptă, o săgeată, semnul că era imposibil să te întorci la un subiect abordat mai devreme sau să faci vreo digresiune, stilul trebuind să fie clar, concis, direct. Îmi amintesc și că pentru gândirea asiatică (sună foarte vag ce spun, având în vedere imensitatea și diversitatea culturală a Asiei), reprezentarea era… o spirală, explicația fiind că ei vor spune despre un lucru tot ceea ce el nu este înainte să spună ce este. Explicația lui Minh, drept urmare, m-a frapat pentru că ea coincidea perfect cu reprezentarea din articolul autorului asiatic. Îi povestesc și lui Minh despre coincidența spiralei, ea râde și îmi explică mai departe simbolul acesteia, cum că îți permite să nu atingi esența. Eu rămân și mai uimită și o întreb cum se pot înțelege oamenii dacă nu ating niciodată esența unei probleme, dacă toată lumea rămâne la suprafață. Minh îmi răspunde mai departe: „Nu trebuie să atingem esența, toți știm esența, cu toții știm care este problema, în ce constă ea, nu are sens să o atingem. Arta, în conversația asiatică, este de a rămâne la suprafață, de a nu atinge miezul, de a dansa în jurul lui fără te apropii prea mult.” Conversația a durat aproape până dimineața și spirala asiatică a fost unul dintre multe lucrurile minunate despre care mi-a povestit Minh pe care o ascultam mereu cu nesaț și plină de uimire. Mai apoi, citind o serie de romane tradiționale japoneze, iar aici primul titlu care îmi vine în minte este– Surorile Makioka de Junichiro Tanizaki, în care impresia spiralei în conversație de care spunea Minh mi s-a părut cât se poate de evidentă. Tot de la Minh am primit o serie de vreo 30 de filme asiatice și tot de la ea am înțeles mult mai bine despre o țară despre care noi fuseserăm educați și aflaserăm numai în termenii războiului din Vietnam, livrat din perspectiva filmelor americane sau în cei ai unei așa-zise înfrățiri sub semnul secerii și al ciocanului. Conversațiile cu Minh întotdeauna mi-au arătat cât de limitată ne fusese educația primită despre Asia, cât de puțin și cât de superficial și clișeatic judecam o lume despre care nu știam literalmente nimic. Minh a fost cea care, într-una din întâlnirile de poezie pe care le organizam la Poznan pe vremea aceea o dată pe lună, ne-a povestit despre poezia vietnameză. Mare mi-a fost uimirea când Minh mi-a spus, în vietnameză, și poemul lui Nichita Stănescu, „Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/şi ţi-aş săruta talpa piciorului…”. Eu nu știam absolut nimic despre literatura țării ei, darămite numele vreunui poet vietnamez…Și am primit în dar o antologie de poezie vietnameză, în limba engleză: An Anthology of Vietnamese Verse from the Eleventh through the Twentieth Century, editată și tradusă de Huỳnh Sanh Thông (Yale University Press, New Haven and London, 1996).
Această antologie acoperă aproape un mileniu de creație poetică, de la texte scrise în chineză, până la cele redate în scrierea Chữ Nôm (o adaptare a caracterelor chinezești la limba vietnameză) sau până la cele scrise cu litere latine conform alfabetului latin adaptat limbii vietnameze de către călugărul iezuit Alexandre de Rhodes (1591–1660) și care a devenit sistemul de scriere oficial al țării începând cu 1920. Totodată, unul dintre lucrurile absolut uimitoare semnalate de traducătorul textelor, Huỳnh Sanh Thông, este modalitatea supraviețuirii acestui popor uneori prin cântece și poezie în umbra unui colos, China, un popor parcă veșnic aflat între diverse grupuri de interese geo-politice, lupte continue între nord și sud și implicarea forțelor rusești, chineze și americane. Multe dintre textele prezente în antologie reprezintă simbolul unui proces dual de împrumuturi și rezistență culturală față de gigantul chinez, o imagine care opune pe de o parte măreața tradiție scrisă a Chinei și mica tradiție orală a Vietnamului.
În acest context, chiar după obținerea independenței Vietnamului de sub dominația chineză de aproape un mileniu în anul 938, limba chineză s-a menținut ca limbă administrativă de-a lungul următoarelor secole. Totodată, poeții vietnamezi se educau în limba chineză și în stilul poeziei chineze, care era sofisticat, o marcă a aristocrației, a etichetei și formalismului, dar în același timp, au schimbat stilul poeziilor, aducându-le în sate și în mijlocul creatorilor populari. Alfabetul chinezesc a dus la nașterea unei literaturi naționale în Vietnam, dar o literatură care a făcut traseul invers drumului parcurs de alfabet. Cu alte cuvinte, poeții au adus limbajul poetic și stilul chinezesc la sate, unde au adaptat până la nerecunoaștere chiar textele chinezești care au devenit, sub mintea și limbajul creatorilor anonimi, texte totalmente diferite sub impactul cu imaginația și limba vietnameze. Dintr-odată poezia, cântecul au devenit un instrument pentru toate stilurile literare: descriptiv, liric, satiric, didactic și chiar narativ. S-a mers într-atât de departe încât s-a renunțat la elementele confucianiste pentru a se descoperi valorile, rădăcinile locale, specifice zonelor Vietnamului. Cu alte cuvinte, poezia și cântecul popular au schimbat la nivel identitar forma de expresie a unui popor care se exprima prin alfabetul unei culturi copleșitoare. Poezia vietnameză a devenit astfel o formă de rezistență care a dus la educarea populațiilor din zonele sărace și care au știut cum să folosească întocmai educația și scrierea pentru propria lor afirmare.
La nivel tematic, textele din antologie se prezintă în nouă categorii printre care semnalăm tandemul despre care vorbeam mai devreme: Vietnam și China, legătura dintre bărbați și femei, viața și arta, trecerea timpului, țăranii, negustorii și învățații, în vreme de pace și în vreme de război. Probabil acestea sunt elementele definitorii ale poeziei vietnameze, în centrul căreia stăm până la urmă, femeia, asociată foarte des unei flori. Universul poetic emană aromă florală, exotică, dar și de atingere a femeii, care e prezentată de la ipostaze lirice, de mamă și iubită, până la cele de suferință ale concubinei care plânge știindu-și bărbatul în brațele soției sau până la lupta nesfârșită dintre un bărbat și o femeie care se iubesc. Tonul este adesea comic, chiar parodic, care arată contribuția autorului anonim din zonele rurale.

În imagine, coperta cărții An Anthology of Vietnamese Verse from the Eleventh through the Twentieth Century, editată și tradusă de Huỳnh Sanh Thông , Yale University Press, New Haven and London, 1996
O modalitate de a revitaliza cultura vietnameză a fost explorarea miturilor și legendelor locale în textele poetice. Unul dintre cele mai cunoscute texte ale unuia dintre marii poeți ai Vietnamului din perioada de glorie a poeziei vietnameze, Nguyễn Du (1766-1820) a scris un poem intitulat Chemarea tuturor sufletelor, care exploatează ritualul de a oferi mâncare și alte daruri în noaptea cu lună plină din a șaptea lună a anului, noaptea dedicată sufletelor pierdute – celor care au murit de o moarte năprasnică sau fără moștenitori. Poemul începe astfel:
De-a lungul lunii a șaptea ploaia suspină cu-amar,
vântul cel rece pătrunde oasele bătrâne.
Seară de toamnă – ce scenă tristă!
Trestia se îneacă în argint, copacii aruncă frunze de aur.
Printre plopi se las-amurgul.
Peste tot cade roua, picătură cu picătură.
Oare ce inimă nu se-ntristează?
Dacă pe cei vii îi copleșește disperarea, ce vor fi simțind cei morți?[1]
Poemul ce se deschide ca printr-o ridicare a cortinei va prezenta pe rând, toate sufletele călătoare ce nu-și pot găsi pacea: învingătorii războaielor care, deși copleșiți de glorie, sfârșesc printr-o moarte care nu le lasă moștenitori, concubinele, femeile ușoare care au ținut companie atâtor bărbați, dar ale căror picioare au înțepenit înghețate fără ca nimeni să le încălzească, aristocrații și conducătorii, cei obsedați de averi și de bogății, învățații – cei dedicați prea mult scrisului care cutreieră prin singurătate în nopțile cu lună plină – înecații și cei fără adăpost, cu toții pot să ajungă în Paradisul iluminat al lui Budha dacă răspund chemării și darurilor. Acest poem, adânc atins de viziunea budistă a autorului, este o bijuterie poetică care trece dincolo de granițele culturii care l-a creat, afirmând idei universale.
Textele din antologie, dincolo de elementele exotic naturale, pentru că natura este și în cazul poeziei vietnameze, mai ales sub atingerea budhismului, o oglindă pentru activitățile umane și un recipient al acestora în același timp, sunt de o sinceritate și de o franchețe ce pot părea uneori naive. Dacă în conversații vorbim despre arta spiralei de a nu atinge miezul unei probleme, poezia vietnameză, în ansamblu, pare a fi caracterizată de o abordare a diverselor probleme în mod extrem de nevoalat: trimiterile și ironiile la adresa francezilor, problemele de cuplu, suferința umană, trecerea timpului și inutilitatea angajării în activități fără valoare – toate formează un tablou extrem de vivant, dar delicat și sensibil al liricii vietnameze. Pentru mine, fiecare text citit pare a fi un dialog cu Minh, pe care o regăsesc în fiecare text, pentru că de la ea am făcut un pas mic spre o altă lume. Și tot de la ea am aflat și de minunatul film vietnamez, The Scent of Green Papaya (Mirosul de papaya verde), care se încheie poetic, în tonul antologiei de mai sus și pe care vi-l recomand, dacă nu l-ați văzut deja:
Apa de primăvară
ce și-a găsit cuib într-o gaură din stâncă
tresare ușor când e atinsă.
Vibrațiile pământului
nasc valuri puternice
care se lovesc unul de altul,
într-o mișcare neregulată,
la suprafață,
fără a se sparge.
Dacă există un verb care înseamnă „a se mișca armonios”,
el trebuie folosit aici.
Cireșii, uniți de propriile reflexii,
se întind și se apleacă,
se leagănă și se răsucesc
în ritmul apei.
Dar e interesant că…
oricât de mult s-ar schimba,
ei își păstrează forma de cireși.[2]
[1] Nguyễn Du (1766-1820), Chemarea tuturor sufletelor, An Anthology of Vietnamese Verse from the Eleventh through the Twentieth Century, editată și tradusă de Huỳnh Sanh Thông , Yale University Press, New Haven and London, 1996, traducere din limba engleză de Emilia Ivancu
[2] Citat din filmul The Scent of Green Papaya (regia Tran Anh Hung, 1993) Traducere din limba engleză de Emilia Ivancu.
(foto cover: pictură de Vu Thu Hien, de pe http://www.talkvietnam.com/2013/09/exhibition-worlds-of-paper-and-wood-opens-in-london/)