Doamna Înţelepciune

Uneori, simţeam că inima îmi bate atât de tare, încât e gata-gata să îmi iasă din piept. Atunci cuvintele mi se opreau pe buze şi explicaţiile care mi se cereau, rămâneau în mine lovindu-se de pereţii gândurilor într-un vacarm care mă speria şi mai tare…

Pe vremea aceea eram o fetiţă care scria primele ei poezii. O fetiţă puţin mai ciudată. Emotivă şi tăcută, destul de veselă de felul ei, dar care vorbea prea puţin despre sine. Aş fi avut ce spune, dar nu interesa pe nimeni sau, cel puţin, aşa aveam eu impresia.

Cei mari aveau un obicei pe care nu îl înţelegeam. Mă priveau de acolo, de sus, spunându-mi fel de fel de lucruri, toate pe tonuri ce semănau cu cioburile unui obiect spart. Mii de cuvinte ascuţite, de vorbe răstite, de zgomote stridente şi asurzitoare, coborau pe neaşteptate, înfigându-se dezordonat în sufletul meu, ca nişte păsări violente şi înfometate care nu cunoşteau mila. Îmi era greu să le fac faţă, mai ales că lumea îmi părea destul de ciudată, mai ales lumea lor, a celor mari. Nu mai spuneam nimic, lăsam capul în jos, aşteptând să vină ziua când voi fi şi eu mare şi voi putea să răzbesc mai uşor prin asemenea zile care îmi păreau că nu mai au sfârşit…

Anii au trecut, am crescut, iar “cei mari” au rămas tot acolo, uitându-se cu sprâncenele încruntate, iar cioburile vorbelor cad la fel de ascuţit şi de asurzitor, exact când mă aştept mai puţin. La fel de asurzitoare sunt uneori şi tăcerile orgolioase, care îmbrâncesc într-o periferie a existenţei, de unde, orice ai spune, nu mă aude nimeni.

Într-o zi, în casa noastră a apărut o doamnă. Era înaltă, foarte slabă, îmbrăcată în negru. Nu îmi aduc aminte chipul ei. Nu ştiu să fi fost frumoasă, nu ţin minte mai nimic despre ea. Doar de mâinile albe, lungi, uscate, care pluteau peste obiecte, mângâindu-le, îmi aduc aminte cu precizie. Eram vrăjită privindu-le. Mâinile acelea semănau cu vocea doamnei, o voce caldă, deloc sonoră, cu un timbru potolit, grav, deloc dramatic.

Era profesoară de istorie şi se mutase cu serviciul în orașul nostru. Pentru câteva săptămâni, până să primească o locuinţă, stătea la noi. Și așa a început povestea. Scurtă, intensă, irepetabilă. Dimineaţa, în locul agitaţiei şi a grabei care mă derutau de fiecare dată, făcându-mă să încep ziua cu regret, apăruse o stare nouă… ceaiul din căni era auriu, porţelanurile cântau, mierea licărea ca soarele toamnei în borcan, hainele erau deodată ale mele, drumul spre şcoală- plin de speranţe.

Amiaza era cea mai frumoasă… De pe balcon, casele poleite sub soarele moale spuneau poveşti, iar lângă mine, cineva se bucura de hohotele ploii. Apoi tăcerea… serile în care se furişa tăcerea, ca o pisică înţeleaptă torcând lângă veioză… Se auzeau doar paginile cărţilor citite pe îndelete, împreună. Am observat cu încântare că nu o stingheream cu nimic. Ba dimpotrivă, părea să se simtă foarte bine în preajma mea.

Doamna ştia să privească, de parcă mi-ar fi citit intenţiile, dar o făcea fără reproş. În preajma ei nu mă simţeam în plus, gândurile mele se deschideau sfioase, fără teamă, fără grija de a fi repezite. Eram o fiinţă, mi se îngăduia să exist, să ies la iveală. Într-un dans abia schiţat, întrebător, ca şi cum, fără să văd prea bine, pipăiam totuşi lumea cu propriile mele întrebări, simţindu-i conturul, aspru şi nou, uşor agresiv, uşor presimţit, prin cine ştie ce vise, începeam şi eu să fiu.

În una din seri, m-am oprit tăcută în faţa ei şi i-am întins, cu degete tremurânde, o foaie de caiet scrisă strâmb şi mâzgălită stângaci cu stiloul. Era o poezie. Prima mea poezie. Plină de ştersături, de reveniri, de şovăieli. Aşa cum îmi era şi firea. A luat-o fără cuvinte, fără grabă, a parcurs-o cu privirea, apoi m-a privit lung, în tăcere. Zâmbea… „Cami, e cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, pentru că aici, în hârtiuţa aceasta, e sufleţelul tău. Cum aş putea să-ţi mulţumesc?”

Era prima dată când cineva mă lua în serios, când nu îmi spunea că mă joc prostește sau că, nepricepându-mă la ceva practic, încerc în fel şi chip să fiu luată în seamă. Nu mi se reproşa că sunt aiurită, că am capul în nori, cu gândul unde nu trebuie. Era prima dată când cineva spunea că ceea ce fac este bine, ba chiar mai mult.

Nu am putut să rostesc nici un cuvânt. Aş fi vrut să îi sar de gât, să o îmbrăţişez, aş fi vrut să îi spun să nu plece, iar dacă pleacă… să mă ia cu ea! Nu am putut rosti o vorbă… cred că m-am înroşit şi în sinea mea speram cu disperare să înţeleagă ea și pentru mine.  Dar ea a fost desăvârşită. În puţinul timp care îi mai rămăsese, a stat aproape numai cu mine şi mi-a vorbit, şi m-a privit, şi m-a mângâiat şi când a plecat, aveam atâtea lacrimi în ochi şi atâta înţelepciune, încât, mi-au ajuns mulţi ani după aceea. La plecare, mi-a spus… că eu am ajutat-o să se regăsească şi că voi înţelege mai târziu…

Da, am înţeles mai târziu… am înţeles că nimic din ceea ce face un om nu se vede, nu se aude, nu respiră, dacă nu are picătura aceea de suflet. Nimic nu rămâne, dacă nu aduce bucurie, nu mângâie pe nimeni. Totul se risipeşte ca nisipul luat de vânt… iar faptele noastre, făcute din obligaţie, din interes, din convenienţă, toate rămân uitate. Nimeni nu îşi va aduce aminte de ele, nici chiar copiii tăi.

Am învăţat să am un fel de a privi. Aşa mi-am ales de atunci cărţile, obiectele din casă, cuvintele, prietenii, micile bucurii, răspunsurile, întrebările. Am învăţat că nu vei face pe nimeni să uite de singurătate, să se simtă iubit, dacă nu îi faci loc în viaţa ta, în întâmplările mici, în cele mari, în visele tale, în gânduri, în încercările vieţii şi în momentele grele…

Iubirea înseamnă libertatea lăsată celui de alături. Bunele intenţii pot aduce nefericirea altuia, dacă îl obligi să fie cum îţi e ţie bine şi lui, nu. Iar pe cel ce se dă deoparte, oricât l-ai iubi, e bine să îl laşi, să nu te agăţi de el, pentru că undeva, în lumea asta, există cineva care îl aşteaptă şi pe care va vrea să îl ia, la rândul său de mână, găsindu-şi pacea.

Adevărata înţelepciune… O doamnă înaltă, îmbrăcată în negru, cu degete lungi şi sensibile, cu voce scăzută, al cărei chip nu îl ţin minte, dar care a ştiut, nu să îmi controleze temele la matematică, ci să audă cântecul ascuns în sufletul meu mic şi speriat. Adevărata înţelepciune… o doamnă venită în vizită, o singură dată în viaţă, pe care unii o văd ca pe un musafir oarecare, iar alţii, ca pe acea prezenţă care le schimbă viaţa la plecare.