Poţi muri şi din pricina unui cuib de păsări

Fond sonor: Canned Heat – Future Blues – 07 – London Blues

De la o vreme, de cînd mi s-a oferit un loc în mausoleul literaturii indigene, lîngă uşa batantă, motiv pentru care-ar trebui să mă dau de-a dura, să mişc din flamură, să fiu vedetă cu sonerie ca orice scriitor american normal, nu mişc. Straniu. După atîtea strădanii.

Asta-nseamnă probabil că sufletul sau vezica mi se comprimă.

În legătură cu acest desigur inefabil suflet, ce iese prin vîrful capului, povestind în Jurnal despre întîlnirea sa cu Rudolf Steiner, care era îngrozitor de răcit, Kafka i se plîngea dezgustat că el (Franz) este un artist înfundat în munca de asigurări. Se lamenta în timp ce observa cu silă nasul ăluia care curgea întruna, nările înroşite, scuamele, ochii umflaţi şi inacceptabila batistă ezoterică a întemeietorului antropozofiei. Misticul austriac i se părea incapabil să interpreteze în mod accesibil creştinismul artistului înnămolit în munca de asigurări. Astfel încît zbuciumul, împotmolirea kafkiană, teama lui incontrolabilă de-a nu lua o viroză în restaurant mă calmează, mă alină, mă împrospătează. Eu sînt un artist înglodat în munca editorială.

Probabil că asta se numeşte frustrare, valuri de sifon turnate peste o tot mai slabă dar autentică disperare, saxofon pe malul oceanului, sunete în formă de cochilie, de molie, pe insulele Capului Verde, acolo unde zboară papagali în criză existenţială cu fîlfîiri prelungi pe deasupra literaturii, semnul sub care stau, semnul întrebării, dacă ascult acum şi arpegiile pianului mă gîndesc la Andrei, care doarme. La 14 luni era deja încîntat pînă la catapultare din braţele mamei de orice fenomen feminin cuprins între zece şi patruzeci de ani, cînd zăreşte aşa ceva i se înrourează privirea, îşi dă ochii peste cap, alunecînd într-un fel de transă vigilă, unui astfel de exemplar i-a deschis pe neaşteptate fermoarul bluzei. Bluza era turcoaz. Culoarea naturală a purtătoarei. Mă duc să-l privesc, uite că nu doarme, priveşte pe perete, acolo de unde teoretic trebuie să apară Scufiţa Roşie sau cine trebuie să apară după o noapte atît de agitată, un iepure, plouă, se întoarce cu spatele, nu m-a simţit, se duce să viseze. Această extraordinar de fragilă fiinţă care sare, rupe ciucurii fotoliului, dă din mîini sau mîrîie, e adevărata carte, premiul meu Nobel maximus, o minune sfîşietoare din nesfîrşita serie pe care a plăsmuit-o şi atîţia alţii, miliarde, de-a lungul şi de-a latul istoriei, nu neapărat artişti, o droaie de imbecili, dar ce contează.

Poţi muri şi din pricina unui cuib de păsări.

Aşa că iarăşi sper să văd cuibul la timp, să trăiesc destul ca să-i demonstrez puştiului că trăiesc, să-i arăt pe îndelete cum se demontează un trenuleţ, un ceas de buzunar, să-i dau lecţii importante exemplificîndu-i mai întîi zborul, prin cameră, ferind lustra, să-l duc peste trei, patru ani la fabrică. Altfel s-ar putea s-ajung să cînt prin staţiile de metrou ca să nu murim de foame. La chitară şi cu tamburina legată de piciorul stîng. Pentru că nu mă mai duc azi acasă, la serviciu, e iarnă şi ăsta-i singurul anotimp care-mi lipsea din panoplie, nesiguranţa zilei de mîine, ca să găsesc în fiecare seară raţiunea de a mă da cu capul de pereţi, că-s din BCA, în timp ce-mi scriu în gînd milioanele de cărţi. Artiştii trebuie protejaţi, spunea Orson Welles, din păcate într-un film prost. Nu l-a luat şi nimeni în seamă.

Cu excepţia cenaclului nouăzeciştilor optzecişti.

A cărui existenţă s-a justificat pe deplin, cei mai mulţi au ajuns la liceu, la radio, prin librării, Uniune, televizor, universitate, edituri, reviste, poze. Cu volume integral premiate. Consacraţi. Atît de consacraţi, încît nu mai înţeleg ce-nseamnă asta sau dacă are vreo legătură cu ei. Sau dacă trebuie să-şi cumpere chifle. Vilă. Probabil că nu. Probabil că da. Singura lor problemă ar mai fi moartea. Pentru Cristi Popescu nu mai e. Unii au rezolvat-o-n alte maniere, prin mitoză, prin absenţe nemotivate la ora de cimitir, prin rugăciuni, prin distracţia cu mărgelele de sticlă. Irelevant fiind nu numai scrisul, ci şi mediul înconjurător. „Constructorul de zădărnicii”, cum mă numea Mircea Martin pe coperta IV a eclipsei mele, se joacă acum cu copilul, se duce la editură, se-ntoarce de-acolo mai des decît se duce, îşi perie meditativ bretonul, penele, pe primul numai atunci cînd este forţat de tot mai numeroase împrejurări cu banderolă să reia relaţia, de la începutul lui şi-al acestor introduceri, cu Izvorul Nou, cu monumentele, atunci se linişteşte, se alienează, tace, numără petale, scrie post-prefeţe. Memorii din cenacluri.

Am vorbit despre Universitas ca să înţelegeţi în profunzime, preasfioasele mele cititoare, ce reprezintă rujul, absolutul, umilinţa, numărul 69, telenovela, clonarea, surdina, îmbrăcatul în faţa oglinzii, goana printre rînduri, maşini, nori de Coca-Cola, sifonaţi, stele întunecate de eşapamentul mitologic, anacolutul, împăierea, jurnalul unui cinefil 4×4, iubirea pură, cititul orei pe cadranul ceasului, călăuzele, amintirile, cuvintele înainte, cuvintele înapoi, Capra cu trei iezi, introducerile, preludiile cu filet sau filetul cu preludii, notele de subsol, hidrologia, oximoronul, viforul, tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte prin masaj, yoga, vitamine, criogenia, apicultura, cursul valutar, cursul vieţii, cenaclul. Adică vine un Hidrolog şi-ţi schimbă pe gratis cursul vieţii care-i ca un rîu colorat în gri isteric, cu tufe, peşti şi-aşa mai departe, apele-o pornesc brusc drept în sus, spiritul tău de rîu se leagă de al celui care-a construit barajul din vocabule, trec anii, globulele roşii, cuvintele, şi la sfîrşit rămîne pe fundul albiei o glorioasă urmă invizibilă. Constituită din cîteva obiecte paginate, sfărîmicioase. Cu poză.

Anii aceia însemnînd pentru chipul deviant din fotografia ce apare în Literatura de azi paginile de mai sus şi următoarele, jurnalul propriu-zis, dac-o mai fi, unele seri ieşite din comun, o patinatoare platinată, o alta fără patine, o cheiţă, cîteva lecţii. Dintre care, în pofida zădărniciei violent evidente a oricărui efort spiritual, pe cea mai importantă încă o mai învăţ. Opresc într-un tîrziu muzica.

(sursa foto: ecomareaneagra.wordpress.ro)