Nicolae Roșianu 
Considerăm necesară punerea în discuție a unei chestiuni generale, a cărei elucidare constituie o etapă obligatorie în cercetarea oricărei producții folclorice. Este vorba de gradul de autenticitate a basmelor care fac obiectul cercetării.
„Poporul nu vorbește nici așa de frumos, nici așa de bine” – afirmă I. Șăineanu, referindu-se la limba basmelor lui P. Ispirescu. „Cu toate strădaniile meritorii ale predecesorilor noștri – scrie O. Bârlea – se poate spune că narațiunea populară în forma ei autentică de manifestare orală a rămas necunoscută, cu foarte puține excepții, până în zilele noastre”. Dacă în privința afirmației lui I. Șăineanu se pot aduce obiecții, în schimb nu putem să nu fim de acord cu O. Bârlea.
Într-adevăr, prezentarea autenticului popular privind „veșmântul” basmelor noastre a rămas un deziderat. În ce măsură însă afectează acest lucru locurile comune, formulele tradiționale? Putem oare nega, în totalitatea ei, autenticitatea formei (limbii) basmelor noastre numai pe baza simplului fapt că mulți culegători au declarat că nu cunosc stenografia? Desigur că nu.
Fără îndoială, necunoașterea stenografiei și lipsa mijloacelor moderne de înregistrat au dus în mod inevitabil la unele „intervenții” din partea culegătorilor; aceste intervenții, însă, după părerea noastră, au afectat într-o măsură foarte mică formulele, care, datorită repetării lor, datorită stereotipiei, se rețineau ușor, putând fi notate fără prea mari dificultăți. În perioada primelor înregistrări, aceste formule constituiau deja un fenomen răspândit, fapt demonstrat de culegerile efectuate în cele mai diferite regiuni ale țării. Totodată trebuie să specificăm că multe formule sunt fixate de ritm și rimă, ele alcătuind unități stabile în care foarte greu se poate interveni. Aceasta în primul rând.
În al doilea rând, la mulți dintre culegătorii noștri a existat tendința de a scrie basmele „așa cum le-au auzit din gura povestitorului”1, străduindu-se să nu „scape din minte cuvintele și zicerile poporale”2. Chiar și în basmele lui Ispirescu – recunoaște I. Șăineanu – „formulele și locuțiunile stereotipe aparțin graiului popular”3; aici culegătorul se confundă, de cele mai multe ori, cu povestitorul.
În al treilea rând, un argument în plus în ceea ce privește autenticitatea formulelor din basmele românești, culese și publicate la sfârșitul secolului al XIX-lea, îl constituie faptul că multe dintre aceste formule se întâlnesc și la povestitorii populari contemporani, ceea ce confirmă marea lor viabilitate.
În sfârșit, amintim și remarca lui B. P. Hașdeu privind superioritatea culegerii basmelor românești în comparație cu publicarea basmelor altor popoare (basmul francez, german, englez etc.), superioritate datorată, după Hașdeu, unor cauze obiective („daco-românii nu au dialecte și subdialecte, limba literară nu s-a prea depărtat de graiul poporului, nu pătrunsese la noi eresia așa-numitei școli mitologico-comparative din Occident de a se da importanță numai fondului basmelor și de a nesocoti cu desăvârșire forma”)4.
La aceste cauze trebuie să mai adăugăm strădania majorității culegătorilor noștri de a nota basmele „vorbă cu vorbă”, spre a nu pierde „elementele metaforice zămislite de poetica închipuire a poporului, spre a scoate la iveală geniul și mândrețea limbii românești”5.
(fragment din Introducere, „Stereotipia basmului”, Ed. Univers, 1973)
1 C. Rădulescu-Codin, Îngerul românului, București, 1913, p.XXIX
2I. G. Sbiera, Povești populare românești, Cernăuți, 1886, p. IV
3I. Șăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbii române, București, 1887, p. 142
4B. P. Hașdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, București, III. col.2620
5I. Șăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbii române, p. 122
(sursa foto: infoprut.ro)
