Ceaușescu și epoca lui

Dacă despre o epocă istorică se poate vorbi, aplicat și analitic, în următoarea, e firesc ca în anii democrației postrevoluționare, Epoca de Aur a lui Nicolae Ceaușescu să constituie un obiect și chiar un cîmp de cercetare.

În anii ’90, raportarea la ea intra în sfera post-traumaticului: atît de aproape, temporal, erau secvențele ceaușismului și atît de vii experiențele de cobai ai socialismului real, încît analiza era mult îngreunată prin implicarea celor care încercau s-o desfășoare. Cu timpul, s-a cîștigat nu numai prin obținerea unei perspective, ci și prin profesionalizarea și rafinarea metodologică a investigației analitice. Publicisticul nevrotic și pamfletul în toată puterea cuvîntului au lăsat loc unei abordări specializate, făcută cu instrumente și obiective specifice. Cotidianul socialist al generațiilor anterioare fiind obiectul de studiu, accentul se pune și în funcție de genul în care se înscrie cercetarea, de „compartimentul” ei. În fluxul memorialistic, important este tocmai eul care a traversat o istorie teribilă și i-a supraviețuit. La istoricii de strictă observanță, precum Cristian Vasile, relevante sînt documentele reci și seci din care poate rezulta structura Epocii de Aur.

Analiza lor minuțioasă, în Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu: 1965-1974, nu s-a putut face pe toată circumferința, fapt deplîns de cercetătorul care a încercat să folosească toate căile, inclusiv aplicarea legii privind informațiile publice. „Sursele istorice folosite” sînt următoarele: „am studiat și valorificat în principal documentele emise de Secția de Propagandă, Secția de Literatură și Artă (note, referate, sinteze, informări, stenograme ale ședințelor de prelucrare ideologică etc.), surse aflate în posesia Arhivelor Naționale ale României, instituție unde sînt conservate și alte fonduri relevante: documentele CC al PCR – Secția Cadre etc. Am apelat – într-o mai mică măsură – și la documentele provenite din arhivele Securității pentru a surprinde supravegherea de către organele represive a cenaclurilor, a spectacolelor, a reuniunilor științifice și a altor manifestări din spațiul cultural. Evidențierea raporturilor dintre secțiile ideologice ale CC al PCR și Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă/ Ministerul Învățămîntului a fost mai dificil de urmărit, îndeosebi din cauza lipsei accesului la documentele păstrate în arhiva Ministerului Culturii și Patrimoniului Național și în arhiva Ministerului Educației și Cercetării. (…) În același timp, lucrarea a impus o examinare atentă a legislației românești, publicată în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România.” (pp. 31-32).

În acest stil cvasi-științific e scrisă toată cartea, lipsită de elementul narativ și de ingredientul memorialistic prezente la Boia, Tismăneanu ori Cioroianu. Esențial este documentul, iar capitolele sînt împănate de note și trimiteri, ceea ce face ca lectura să fie nu numai aridă, ci și mereu segmentată de „naveta” între secvența analitică și sursele utilizate pentru ea. Profitul este însă însemnat, fiindcă nimic din speculația eseistică, adesea cuceritoare, dar rareori cu garanții de adevăr factual, nu trece în această cercetare riguroasă și obiectivă a unei epoci totalitare studiate în premisele, fixarea și consolidarea ei. Cristian Vasile urmărește cu atenție și competență modul în care ceaușismul a devenit dominant și apoi unic în diferitele sfere ale culturii naționale, fiecare capitol investigînd cîte un „sector”: muzeele naționale de istorie și monumentele, mișcarea artistică de amatori, viața teatrală, apoi literatura desprinsă cu greu de realismul socialist, în fine, sistemul educațional balansînd între reformare, în anii relativei liberalizări, și reideologizare, odată cu consolidarea puterii lui Nicolae Ceaușescu.

E vorba de un proces cu o bornă pentru a cărei fixare Cristian Vasile pledează insistent și argumentează convingător, și anume, momentul 1974, fixat ca atare și de Adrian Cioroianu, citat avenit de către autor. Tezele din iulie 1971 nu ar fi reprezentat un scurtcircuit al liberalizării (în vulgata istoriografică, Ceaușescu, subit fascinat de modelul nord-coreean, ar fi purces la restalinizare sub stindard propriu), ele fiind, dimpotrivă, pregătite de „evoluții semnificative de la nivel politic și legislativ”, pe vectorul obținerii și menținerii puterii personale de către un dictator extrem de abil.

Liberalizarea, inițiată spre finele epocii Dej și jucată cu viclenie de noul conducător, a fost așadar un paravan după care acesta și-a pregătit nu numai ascensiunea, ci și ulteriorul status-quo totalitar. Din această perspectivă, Tezele din iulie 1971 sînt doar o treaptă pentru un stadiu urmărit încă de la început și atins în 1974. Momentul 1974 este important, în carte, nu numai prin aceea că el e capătul deceniului investigat de istoric, ci și prin faptul că actualizează și permanentizează paranoia puterii absolute deghizată pînă atunci în reformism și dată pe față atunci cînd Ceaușescu a obținut toate pîrghiile. 1974 înseamnă, pe scurt, „modificarea Constituției din 1965, proclamarea lui N. Ceaușescu ca președinte al RSR (28 martie 1974), schimbarea premierului I.Gh. Maurer cu mai docilul Manea Mănescu, adoptarea legii presei și a Programului PCR de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism” (p. 31). Programul PCR înseamnă deja programul lui Ceaușescu, iar doctrina se împletește cu aplicarea ei legislativă. Cu multe cuvinte și sintagme, unele recurente, cultul lui Ceaușescu devine element normativ. Nu este numai retorică deșănțată, exces encomiastic, prostituție intelectuală și artistică a contributorilor omagiatori. E, simplu spus, lege.

Încă din 1969, omagiile făcute lui Nicolae Ceaușescu au aceeași lipsă de decență precum cele din deceniul nouă; și e o tristețe să revezi contribuții ale unor scriitori români de prim ordin la proslăvirea iubitului conducător. E cazul lui Nicolae Breban, care îi va lua locul lui Geo Dumitrescu la principalul săptămînal literar, la cîteva luni după această inestimabilă cuvîntare de la tribuna Congresului PCR: „revistele noastre, care nu o dată cantonează încă în exegeze și aprecieri mărunte, tehniciste, în speculații de interes periferic și, nu o dată, chiar străine sau răuvoitoare unei lărgiri a semnificației actului cultural, trebuie cît mai neîntîrziat să redescopere această valoare morală, această dimensiune fundamentală a constructorului socialismului, a contemporanului nostru viu și dăruit, genial în ființa sa colectivă, așa cum nu o dată partidul, conducerea de partid, în frunte cu iubitul nostru conducător și prieten, tovarășul Nicolae Ceaușescu, au arătat-o” (p. 146). Iubitul conducător și prieten strîngea de o vreme șurubul ideologic, pe care pretindea a-l fi slăbit. În prețioasele sale indicații, trasate Uniunii Scriitorilor în decembrie 1968, se regăseau principiile directoare, subliniate cu agresivitate de purist mono-ideologic. Activitatea revistelor literar-artistice „mai trebuie mult îmbunătățită”, sublinia „liberalul” Ceaușescu la sfîrșitul lui 1968, fiindcă, „din păcate, în paginile multor reviste își mai găsesc locul scrieri filozofice, dacă aș putea spune așa, sau teoretice sau încercări de a teoretiza, de a da o bază unor concepții cu care nu ne putem împăca și pe care am dori să nu le mai găsim în paginile revistelor și a[le] presei noastre” (p. 142).

Destul de curînd, scrierile „filozofice” nu-și vor mai găsi locul în paginile revistelor culturale autohtone, cu excepția celor aflate pe linia de gîndire ceaușistă; iar ulterior, și cele conforme cu aceasta vor dispărea, sub presiunea reflectării „vizitelor peste hotare” ale cuplului Ceaușescu și a publicării noilor și noilor cuvîntări. În anii ’80 și tot mai apăsat în a doua jumătate a deceniului nouă, revistele noastre culturale au fost obligate să cedeze mari spații unui ceaușism nici măcar mediat ori comentat în texte autonome. Pagini întregi din fiecare număr erau pur și simplu ocupate de discursuri, fotografii, telegrame de felicitare și adeziune – iar o victorie istorică pentru colectivul redacțional al „României literare” a fost acceptarea unei prime pagini cu Eminescu (în locul celei obligatorii cu Ceaușescu) la centenarul din 1989.

Cum demonstrează, cu acuratețe, Cristian Vasile, cam totul fusese pregătit din faza așa-zis liberală, apoi gîndit și pus în act de omul după care unii au și astăzi nostalgii. Nicolae Ceaușescu a fost președintele comisiei de redactare a Programului PCR de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, în care artiștilor li se atrage expres atenția asupra sarcinilor ce le revin: „literatura și arta nu sînt creația unor aleși aflați deasupra vieții, trăind și gîndind în afara relațiilor sociale”; ele trebuie să înfățișeze „marile realizări, entuziasmul, optimismul și hotărîrea [poporului] de a merge înainte” (p. 162).

Programul PCR de făurire… a fost publicat la Editura Politică în 1975. Cercul se închisese.

Cristian Vasile, Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu: 1965-1974, prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Humanitas, București, 2014, 288 p

(cronică apărută în „România literară”, nr. 21/2015)