Caseta deocheată

Totul îmi mersese de minune în ziua aceea: dormisem pe rupte, după ce rezolvasem un caz pe care și un ageamiu l-ar fi dus la bun sfârșit, aveam bani ca să-mi plătesc o ciozvârtă și o berulă în bomba pe care eu o alint cu numele de Fleica veselă, nimeni nu încercase să mă ia la poceală fiindcă îl dădusem în gât.

Era deja amiază, citisem de trei ori ziarele – eram bun de dus la revista presei –, îmi băusem cafeaua în care nici de data asta nimeni nu-mi pusese șoricioaică, iar telefonul nu sunase neam, ceea ce într-un fel era agreabil – asta însemna că trăim într-o lume perfectă, unde nu se petrece nimic rău.

Tocmai încercam să mă conving că tai frunză la câini și că poate ar fi fost mai profitabil să ies în peisaj, când Miron a intrat val-vârtej în birou cu un chip radiind o fericire fără margini. A închis cu grijă ușa după el și de-abia după aceea mi-a șoptit înmărmurit de uimire:

– Te caută cineva extra!

Am încercat să nu par emoționat și am mimat indife­rența.

– Cine e individul?

Miron și-a recăpătat brusc stăpânirea de sine.

– Nu-i un individ. E o Superbă!

De data asta am intrat eu în vibrație. Sunt înnebunit după Superbe! Au ele ceva care pe mine unul mă scoate din minți.

– Ce vrea?

– Vrea să stea de vorbă cu tine.

M-am așezat mai bine pe scaun.

– Las-o să aștepte. Zi-i că sunt ocupat, că studiez un dosar. Fă-i vânt încoace după zece minute. Mai spune că nu trebuie să stea mult fiindcă mai am o întâlnire.

Miron mi-a încuviințat din cap strategia și s-a făcut nevăzut. Rămas singur am luat un dosar și mi l-am pus în față. Am așteptat blestemând timpul care trece lenevos exact când îți frige buza să aibă un ritm mai alert.

În sfârșit, s-a auzit cum se deschide ușa din nou și eu mi-am aplecat ochii în hârtii, nereușind să pricep nimic din ele, deoarece erau așezate aiurea în dosar, cu susul în jos. Au mai trecut așa câteva minute. În cele din urmă, persoana care se afla în fața mea a tușit discret. De-abia atunci mi-am ridicat privirea. Făceam mai bine dacă m-aș fi zgâit în conti­nuare la prostiile alea de file inversate. Avea peste un metru șaptezeci, purta o pălărioară pusă șmecherește pe cap, părul castaniu îi ajungea până la umeri, ochii căprui îi străluceau plini de vioiciune, nasul mă sfida ușor obraznic, urechiușele delicate păreau obișnuite să asculte doar sunete melodioase, obrajii și buzele se ofereau contemplației fără kilograme de smacuri, dantura îi era de un alb înnebunitor, gâtul îi purta frumos toată această povară, umerii și-i ținea drepți, balcoanele îi depășeau binișor fațada, coapsele riva­lizau ca formă cu instrumentele construite de Stradivarius, picioarele lungi semănau cu cele ale unei săritoare la înălțime, însă nu erau la fel de musculoase. Am uitat să vă spun – modelul pe care îl aveam în față era prevăzut și cu mâini; dar degetele lor nu erau încărcate de inele, cum te-ai fi așteptat în ziua de azi, când Superbele nu ies în oraș fără să zornăie chintale de bijuuri. Doar o verighetă îi împodobea inelarul de la mâna stângă, ca un avertisment pentru cei care nu respectă distanța legală. De-abia după ce i-am făcut radio­grafia i-am văzut și hainele – o bluză cu mâneci lungi și o fustă cu o croială prea complicată pentru cunoștințele mele de croitorie. În picioare purta niște sandale cu toc jos – pe unghiile degețelelor nici o urmă de ojă. Mi-am revenit cu greu și am invitat-o cu un gest molatec să ia loc pe scaunul din fața mea. S-a așezat cu grijă, de parcă i-ar fi ghicit precaritatea și m-a ațintit cu o privire ca și cum, la rândul ei, mi-ar fi făcut radiografia. Fără să vreau mi-am pompat aer în piept ca să par mai impunător. Am avut grijă să nu roșesc. Când a început să vorbească, glasul ei suav m-a făcut din nou să plutesc în alte sfere.

– Am mare nevoie de ajutor.

– Cu ce vă pot fi de folos?

– Pot să-mi aprind o țigară?

– Desigur. Alții poluează aerul mai primejdios decât fumătorii.

A scos din poșeta minusculă un pachet de țigări, și-a aprins una, în vreme ce, ca să par mai interesant, mi-am pregătit și eu o pipă cu ultimele fire de tutun descoperite pe fundul unei cutii de tablă. Am început să pufăim, conti­nuând să ne cântărim din ochi.

– Deci, care-i problema?

Brusc a izbucnit în plâns.

– Bărbatul meu mă înșală! Vreau să știu cine e bestia care i-a sucit capul!

Am uitat de pipă, fumul mi-a intrat în nas și m-a apucat strănutul.

Ia te uită ce chestie! Există pe lume imbecili care să le tragă în piept pe Superbe!

– Sunteți sigură?

Și-a potolit plânsul, a scos o batistă, și-a șters lacrimile.

– De câteva luni vine deseori acasă spre dimineață. Pretextele pe care le invocă sunt caraghioase. E clar că la orizont a apărut o damă.

– Cu ce se ocupă soțul dumneavoastră?

– E fotograf. Artist fotograf. Are un studio în centru – nu se poate să nu fi trecut pe lângă el. Studioul Nane.

Nu numai că trecusem pe lângă el, dar îmi și făcusem acolo niște poze pentru pașaport, într-o vreme când doream să fac o vizită în străinătate. Nu obținusem viza – probabil că fotografia pe care o atașasem la cererea de viză îi convinsese pe cei de la consulatul țării cu pricina că au de-a face cu un borfaș.

– Dar noi nu ne ocupăm de chestii de astea…

– Vă rog, nu mă refuzați…

Am cântărit o clipă situația.

– Bine, o fac în calitate de persoană particulară.

Până și-a terminat țigara am aflat tot ce o îndemna pe doamna Aurelia Nane să creadă că domnul Nane trage alteia clopotele. Informațiile obținute se puteau nota pe dosul unui timbru. Ne-am luat rămas bun, eu sperând într-o revedere grabnică.

***

Era ora șase după-amiaza când mi-am parcat mașina în fața studioului Nane. Pe ușă era atârnat un carton pe care scria ÎNCHIS. Am apăsat într-o doară pe clanță și ușa s-a dat în lături. S-a auzit și un clopoțel. Am coborât pe o scară îngustă la subsol; acolo se primeau clienții și li se făceau pozele în fața unui paravan alb. Jos nu era nimeni. Dar totul era răscolit cu sălbăticie. Pe parchet zăceau plicuri cu filme, aparate, sub pantofi scârțâiau cioburi de becuri. Cineva trecuse înaintea mea pe aici. L-am strigat, mai întâi încetișor, apoi cu glas mai tare, pe domnul Nane. Nu mi-a răspuns nimeni. Am intrat în laboratorul unde se developau filmele, deși o inscripție luminoasă interzicea accesul. N-am făcut decât vreo doi pași în bezna de dincolo. O lovitură năprasnică s-a abătut asupra țestei mele și, deși nu-mi era somn, m-am pus să fac nani.

***

M-am trezit și, în primul rând, m-am uitat la ceasul fosforescent pe care îl port la mână. Nu trecuse decât un sfert de oră de când avusesem nesăbuința să intru în bârlogul lui Nane și doar cinci minute lipsisem de pe planetă. Mi-am­ ­frecat scăfârlia și am descoperit un cucui impozant. Dacă în interiorul lui s-ar fi găsit și creier, capacitatea mea craniană ar fi rivalizat cu aceea a unui savant. Mi-am recăpătat cu greu stațiunea bipedă. Am bâjbâit după comutator și am aprins lumina. De-abia atunci l-am văzut.

Domnul Nane zăcea pe pardoseala de ciment într-o stare cu mult mai jalnică decât a mea. Balta de sânge închegat din jurul capului său îmi arăta că nu mai avea niciodată ­posibilitatea să-și înșele nevasta. L-am pipăit – era deja țeapăn și rece. În jurul lui era aceeași dezordine din camera din față. Cineva căutase un anumit lucru și în laborator înainte de sosirea mea. Dar avusese grijă ca, în primul rând, să-l lichideze pe proprietar. M-am uitat și eu încercând să găsesc ceva care să-mi stârnească interesul. N-am descope­rit nimic – sticle cu soluții, filme puse la uscat, altele în baia de developare, plicuri cu hârtie fotografică. Am privit pereții – nicăieri nu era nici o ascunzătoare. Am revenit în camera din față. M-am privit într-o oglindă – de data asta, l-am înțeles pe cel care nu-mi acordase viza. Oare ce căutase criminalul? Găsise? Se pare că nu – furia cu care era răvășit totul era o dovadă.

Mi-am reluat cercetările cu mai multă metodă. În cele din urmă am dat peste un registru în care fotograful ținea evidența comenzilor executate. L-am răsfoit câteva clipe și l-am lăsat deoparte. Într-un sertar am dat însă peste un alt caiet, mai mic, care mi-a stârnit curiozitatea. N-am înțeles nimic din ce era notat acolo – totul era codificat. L-am băgat în buzunar ca să-l studiez pe îndelete.

Tocmai voiam să spăl putina când am zărit pe parchet mai multe șiraguri de chei. Unele erau de la o mașină, altele se potriveau la încuietorile de la ușa de intrare. Asta mi-a dat o idee. M-am dus din nou în laborator și i-am întors domnului Nane buzunarele pe dos. Într-unul din ele am dat peste o cheiță care mi-era familiară ca design. Într-o vreme făcusem naveta la București și, ca să nu-mi trambalez catrafusele prin locurile unde aveam de umblat, le lăsam într-un safe din Gara de Nord. I-am cerut în gând scuze domnului Nane și mi-am însușit-o. Am mai aruncat o privire ca să mă asigur că nu lăsasem ceva care să mă incrimineze și am șters-o. Din drum am sunat la secție și am anunțat crima. Spre surprinderea mea, mi s-a spus că mai anunțase cineva asasinatul și că un echipaj al poliției se îndrepta spre locul faptei.

***

Spre dimineață ajunsesem să-mi fac o imagine despre cazul pe care acceptasem să-l anchetez și care se transformase subit dintr-unul de adulter într-un altul, de crimă, mult mai convenabil statutului meu. La gară găsisem o geantă de voiaj de o banalitate revoltătoare față de conținutul său exploziv. În fața mea erau înșirate acum mai mult de trei­zeci de casete video, toate purtând numere de identificare. Le vizionasem cu uluire – nu era una care nu ar fi trebuit să poarte semne care indică la filme interdicția de a fi privite de minori. În opinia mea, ar fi fost necesar să poarte două sau chiar mai multe semne – casetele erau înregistrarea unor scene care pe cineva cu inima slabă l-ar fi putut costa viața. Domnul Nane nu era numai un artist fotograf – cu o cameră ascunsă filma întâlnirile secrete ale unor personaje din lumea bună cu prostituate de lux.

M-am adâncit în lectura caietului pe care îl subtilizasem de la laborator. Nu mi-a fost greu să descopăr codul folosit. Fiecare casetă primea un număr trecut și în caiet. În dreptul lui era însă scrisă și o dată. Asta era! Domnul Nane se ocupa cu șantajul. În anumite zile trebuia să primească de la eroii surprinși în poziții delicate pentru statutul lor diverse sume de bani. Evident, aceștia nu știau cui anume dau banii. Era probabil o modalitate de plată prin intermediar.

Altceva era însă și mai uluitor: printre personajele din înregistrări era prezentă și doamna Nane. Efebul în brațele căruia se zbătea n-aducea nici pe departe cu domnul Nane – un tip durduliu, chelios și cam bătrâior. Artistul fotograf își șantaja propria soție! O să mă întrebați de ce nu divorța de ea. Și-ar fi tăiat singur craca de sub picioare.

Cât timp lipsisem, Miron nu stătuse de pomană. Aflase că Superba era moștenitoarea unei averi pe care fotograful n-ar mai fi pus mâna în veci dacă i-ar fi dat papucii tipesei. Prefera să-i stoarcă bani cu țârâita, și înghițea în sec văzând noutățile din domeniul sexului experimentate de cucoana lui.

Lucrurile începeau să se lege. Deci, doamna a venit la mine, chipurile scoasă din fire pentru că soțul o trombonește, și m-a trimis galop în decor. După ce-a plecat de la mine, i-a făcut de petrecanie soțului, a atârnat tăblița cu ÎNCHIS pe ușă și m-a așteptat să apar. Când am pătruns în laborator mi-a deformat tărtăcuța și a întins-o pronto, dând apoi o sârmă la poliție ca să vestească lumii crima de la ­studio, vrând să cadă bănuielile asupra mea.

Numai că nu știa ce greu se urnesc sticleții. Numai că nu știa că nici eu nu sunt venit cu pluta. Numai că nu știa ce bine stau eu cu olfactivul. De la bun început am simțit în laborator cum trăsnește mirosul acela de parfum scump pe care îl folosea. Mi-a întins o cursă în care n-a reușit să mă prindă și în care o să cadă ea. Fiindcă trebuie să știți – n-am nici o milă pentru Superbele care trișează. Și, din păcate, cele mai multe asta fac, spre disperarea mea care aș vrea să dau măcar peste una cu sufletul curat ca după o cură cu detergentul PUR. Din păcate, de fiecare dată îmi spun că nu trebuie să mai accept nici o întâlnire de gradul trei cu ele și tot nu mă învăț minte.

(sursa foto: ziarmm.ro)