Legătura Bach

Motto: „Murind, J.S. Bach își întrerupse aici lucrul” notează unul dintre fiii săi pe ultima pagină a Artei Fugii.

Într-un tren străbătând o adâncă noapte de toamnă pe întinsul Germaniei, un bărbat în vârstă și o femeie tânără care nu se cunosc – dar se va dovedi că au amândoi biografii traumatizate – ascultă, împărțind adolescentin firele unei căști, Bach. Este un fel de Urszene a acestui roman. Tot păienjenișul de legături între personaje, întins pe cel puțin patru epoci istorice și mai multe țări, ține de această misterioasă muzică: Bach îi leagă pe toți. Îi leagă în sens de destin. Inclusiv pe torționar. Îi leagă, îi citește, ne oferă cheia să-i citim. „Totul e arhitectură, emoție a tăcerii care se întinde în timp și spațiu, devenind, odată tradusă în limbajul instrumentelor, o muzică universală”. Spre o astfel de „muzică universală” tind toate personajele.

Se încheie, odată cu acest volum, un ciclu epic, unic în literatura noastră recentă, al AnoTimpurilor. Compus din patru volume masive a căror temă comună este muzica. Aici avem Toamna, anotimp cu două fețe, căci una este toamna de miere a lui Septembrie, a rodului și luminii (a lui Iacob cel tânăr) și alta toamna pluvioasă a lui Noiembrie, melancolică și agonizând spre sfârșituri (a lui Maximilian, poate chiar a Annei, a lui Maxim și a lui Busoni). Încerc să nu repet ce am spus în cuvântul introductiv al celorlalte volume. Mai mult chiar decât precedentele, aici totul este legat de muzică. Protagonistul este Iacob, foarte tânărul fiu al lui Maxim Tauber și al Annei. Pianist de geniu. Care, cum spune la un moment dat, a luat de la mamă luciditatea și de la tatăl său nevoia de reverie. De la Anna frumusețea, de la Maxim candoarea. Le vom găsi ca permanențe ale personajului, ca pietre de hotar ale formării sale ca tânăr artist. Avem așadar de-a face cu un bildungsroman de muzician. Unul din firele epice este Jurnalul lui. Însă el mai citește alte două texte confesive. Mai întâi cel al lui Ferruccio Busoni, autorul unor transcripții teribile după Variațiunile Goldberg de Bach, la rândul lui aflat într-un lung turneu în America și Europa între 1906 – 1914. El are un epistolar-jurnal către soția lui, (aflăm în trecere că era moartă) Gerda. De pe la jumătatea romanului apare și un alt jurnal, compus din scrisorile pe care generalul Maximilian Tauber, după perioada de detenție în lagărele comuniste și emigrarea în Germania, i le trimite fiului său Maxim și, firește, sunt confiscate de Securitate. La fel, citit de Iacob care primește pachetul de scrisori ca pe un fel de testimoniu sacru. La care se adaugă mai mulți alți afluenți confesivi, de mai mică întindere. Coborând până la povestea în care Bach este rugat să compună pentru ambasadorul rus, contele Keiserling, o muzică prin care să-i aline insomnia. În această despletire simfonică de confesiuni, reconstituim imaginara poveste a Fugii ca emblemă a vieții. Cele două fire principale ale acțiunii se petrec în 1906 (Busoni) și 2016 (Iacob). Acest din urmă cronotop în care timpul acțiunii se suprapune cu cel al prezumtivei lecturi a romanului este el însuși purtător de semnificație. El asigură deschiderea timpului epic spre viitor. Una dintre numeroasele co-incidențe (voi reveni) care scandează planul de adâncime al romanului. Cititorul este astfel atras în subiect, timpul toamnei se deschide spre infinitul ciclului repetitiv, al „fugii”. Citesc în timp ce „se întâmplă” acțiunea romanului. Trama este dată, în mare, de cele două turnee de pian, cel al lui Iacob și cel al lui Busoni. În jurul lor se împletesc, precum iedera pe un trunchi, toate poveștile. Tema este, firește, muzica, mai mult chiar decât în volumele precedente. Acum suntem în prezența unui adevărat roman-eseu (uneori de-a dreptul poematic) despre muzică. Dacă însă, în Insula melc tema secundă era literatura, prin romanul Privirea Letiției, dacă pictura era și ea prezentă permanent, în romanul de față apare baletul. Prin cele două povești de dragoste simetrice, Busoni – Anna Pavlova și Iacob – Olga Ollănescu. Tangențial, prin insolita figură a lui Sarah Bernhardt, ne întâlnim și cu teatrul. Toate aceste personaje au un ce comun, sunt bolnave de „dorința de a trăi polifonic”, cum se spune într-un loc. Excepțională formulare!

Am vorbit, în legătură cu acest straniu (în sens de străin atmosferei generale a literaturii noastre din ultimele două decenii) ciclu epic de o adevărată kaloterapie. O vindecare prin frumos a lumii decăzute. „Tot ce e contemporan mă înspăimântă, prin exces și lipsă de proporție”, spune cineva. Nu aflăm frământări „dostoievskiene”, nici întâlniri cu demonicul în sensul din Doctor Faustus. Dar o încredere nețărmurită că „frumusețea va salva lumea”, da. Frumusețea naturii și a artei deopotrivă (e o întreagă estetică subiacentă aici), omul e văzut ca împlinire totalizatoare prin creație. Un subtext antropologic prin care textul romanului capătă greutate meditativă și eseistică. Singurul adevăr căruia i se dedică personajele este frumosul: „frumusețea e capabilă să transfigureze pentru că deține în ea tot adevărul”.

În acest sens, aș spune că avem în față un roman (folosesc mereu cuvântul și cu referire la întreg ciclul) programatic ne-realist. Nu antirealist, ceea ce ar fi o stupidă nedibăcie, ci ne-realist, în sensul abstragerii de la datele socio-economice, egotice și biologice ale „mediului” cultural și istoric. Muzica fiind prin excelență anti-mimesis, un roman (care este în diferite grade mimesis pur) despre muzică este o contradicție în termeni. Asta la un nivel superficial al lecturii, pentru că în profunzime avem de-a face cu un alt sens al realității, ridicat la cer precum muzica, parfumul, privirea. Poate că de aici provine și senzația că toate personajele plutesc peste istorie, chiar atunci când sunt grav rănite de ea. Totul este plutire, nu doar pentru că e vorba de muzică și zborul numit balet, de imaginea emblemă a lebedei. Personajele par purtate prin existență, hipnotic transportate dintr-un spațiu într-altul, de la o experiență la alta. Toate sub zodia unei disperate nevoi de frumos. În vulnerabilitatea lor constitutivă, fragilitate dureroasă, personajele par că sunt efectiv muzică sau dans. Se dizolvă în ele ca zaharul în ceai. Într-un loc, apare sintagma „pământ transfigurat”. Ceea ce mi-a adus în memorie câteva versuri ale unui mare iubitor de Bach și poet al transfigurării: Ioan Alexandru. Le redau aici pentru buna lor încadrare în atmosfera romanului: „Tărâmul dislocat de amintire/Transfiguratul trup nemuritor/Pe sângele străpuns de izbăvire/Irigă raiu-n veghea tuturor”. Lupta cu gravitația a balerinelor este lupta cu ponderalul materiei. Des-prinderea de sensul grosolan al materiei. Iar muzica, muzica sunetelor și cea senzorială deopotrivă sunt metafizică.

Se îmbină în acest ciclu emoția, răvășitoare și invadatoare, cu rigoarea geometrică a construcției ansamblului. Ritmul este foarte important, avem de-a face cu o adevărată tehnică a întârzierii epice, pentru că descrierea trebuie să dea substanță lucrurilor. Urechea muzicală este evidentă, nu avem de-a face doar cu un roman despre muzică, ci cu unul muzical prin chiar compoziția sa. A gândi în termenii tempoului, se spune la un moment dat. Aici aș observa și faptul că atât personajele – toate – cât și naratorul vorbesc identic, nu există individualizare prin limbaj. De aici tonul apodictic, aspectul de meditație, de eseu estetic pe care îl capătă textul. „Nu mă tem decât de propriul zbor”; „e ciudat cum pragurile pe care nu le trec părinții rămân moștenire fiilor”; „cea mai fidelă definiție a nefericirii: o fericire dilatată prin expansiunea către lucruri de care nu avem nevoie”; „Inaccesibilul e întotdeauna anticamera unei pasiuni”; „nimic nu te pregătește cu adevărat pentru toamnă”; „nu e spaimă mai mare decât să privești în tine însuți”; „muzica se naște în locul în care tăcerea mea o întâlnește pe a celorlalți”; „natura muzicii e chiar libertatea”; „lucrurile luminoase ascund tenebrele lor, la fel cum diafanul poate fi doar senzație înșelătoare care maschează materia, greutatea”; „și fără promisiunile binelui, așteptările devin un calvar”. Nu are importanță care dintre personaje vorbește, textul este un continuum, ca o cantată. Sau o fugă.

Este un roman esențialmente apolinic. „Cel pentru care meditația se confundă cu încordarea patetică a cugetului va vedea în muzica romanticilor întruchiparea exemplară a spiritului meditativ” (George Bălan, Muzica și lumea ideilor). Dionisiacul, care ar trebui să fie apanajul Muzicii dominante, este în ciclul romanesc al Andreei Nanu convertit în tensiunea inaparentă a meditației, se străvede în inserturile de fantastic și miraculos și, mai ales, în complicata, inepuizabila rețea de co-incidențe care asigură „bătătura” tapiseriei numită roman. Exact așa înțeles, etimologic: co-incidențe. Precum căderea mai multor raze de soare în același punct, în momente diferite. Cuplurile de personaje, locurile, casele, întâmplările pot fi identice la distanțe de ani și secole. Dacă luăm ca fundament Aria lui Bach, totul pare a fi o re-scriere a acesteia în diferite contexte istorice. „Ce coincidență stranie să descopăr, după atâția ani, că iubirea lui Busoni pentru Pavlova reflectă, aproape în detaliu, povestea mea neterminată cu Olga”; „Nu pot să cred că viețile noastre au ajuns să se suprapună într-atât încât sufăr de durerea lui de cap de acum o sută de ani! Până la urmă, de ce nu?” Cititorul descoperă mereu astfel de simetrii și trăiește, am impresia, senzația că mai sunt mereu și altele care-i scapă, din această arhitectură vastă a întregului ciclu. Desfășurat sub tutela tapiseriei cu tema „Lupta lui Iacob cu îngerul”. Nu poți ocoli întâlnirea cu propriul înger, spune unul dintre personaje. „Spiritul omului e făcut să comunice cu spiritul universului, să depășească limitele vieții pământești și să-și găsească forța necesară pentru a trăi din nostalgia paradisului”. De aici insistenta „revenire a lui același”, chip de existență a Lumii, dar și forma esențială a muzicii. Unul dintre aceste motive comune, repetitive, care dau tăria „de dedesubt” a textului este insomnia care leagă toate personajele. Ea poate fi, desigur, decodificată diferit. Este, originar, insomnia contelui Keiserling, pentru combaterea căreia Bach compune Variațiunile Goldberg. Apoi, insomnia celorlalte personaje principale care duce la reverie, fantastic, oniric, creativitate, levitație. Insomnie vindecabilă fie mitic, fie prin amintita kaloterapie. Zborul, desprinderea de materie, la fel, e motiv recurent. Dacă el intră firesc în componența muzicii, pentru dans rămâne un ideal intangibil. Excepționalul personaj al Annei Pavlova (dar e valabil și pentru ciudata fată de pe vaporul cu care Busoni vine în America sau pentru Olga) pe această obsesie a zborului thanatic este construit. Există o fotografie extraordinară a celebrei balerine în care aceasta este pur și simplu îmbrățișată cu o lebădă, într-un gest de o tandrețe totală, într-o mișcare ascensională și în același timp sugerând încremenirea, plină de forță și de tragism, o frângere bruscă. Această veche fotografie corespunde perfect cu personajul romanesc. Lebăda este un simbol polimorf: ea include plutirea (element bachelardian fundamental în acest roman, toate personajele par a pluti într-o altă lume decât a noastră), tăcerea, puritatea, muzica absolută (care se confundă cu tăcerea și moartea), fragilitatea, eleganța, răceala thanatică. Este simbol al lui Apollo și, ca să citez un critic mai mult pentru a spori și eu numărul coincidențelor, (căci îl cheamă Durand) cântecul lebedei „nu este decât manifestarea mitică a izomorfismului etimologic al luminii și al cuvântului”. Iar etimologia sanscrită swen – swan trimite la ideea de „a fremăta”. Foarte potrivită sensibilității constitutive, ultragiate, a fiecărui personaj. Toate vibratile. „În fiecare femeie trăiește o lebădă”, spune Anna Pavlova. De altfel această scenă fotografiată, prinsă în imagine, se potrivește romanului și pentru a indica, să spun cu o expresie inadecvată prin sicitate „statutul social” al personajelor. Lumea în care ele trăiesc, se mișcă, este a fracului, crinolinei, a saloanelor, eleganței desăvârșite și educației estetice, o lume contrastând violent cu a noastră. Urmăriți, de exemplu, cum apar, cum sunt introduse ca personaje femeile în acest univers, ele sunt cu adevărat apariții, revelații ale unei taine de dincolo de ele. „Și rafinamentul ei, rasa (…) constă tocmai în faptul că o femeie ca ea nu se lasă îmblânzită cu una cu două”. Cineva o caracterizează astfel pe Anna Pavlova, dar elementele se potrivesc tuturor eroinelor: rafinamentul, rasa, nesupunerea decât propriului destin. Este un roman „rusesc” în care fiecare gest și nuanță a tăcerii sau a cuvântului sunt încărcate de semnificații. „…Se știe că femeilor le plac labirinturile”. Adăugați la asta viața internă (da!) a obiectelor și a caselor. Un întreg eseu critic ar merita sufletul caselor prin care peregrinează personajele, toate au o personalitate, începând de la Casa cu păuni și până la oricare dintre numeroasele hoteluri de turneu. „Dar nu despre lucrurile care mor e vorba, ci despre cele care continuă să trăiască în noi, când ni le amintim. Sunt lucruri de care nu ne putem despărți pentru că, făcând astfel, ceva s-ar desprinde, ne-am degrada iremediabil. Putem trăi fără un braț, dar nu fără o parte din inimă, sufletul trebuie păstrat întreg”. S-ar putea compara identitatea foarte precisă, bine conturată a caselor cu cea mult mai vagă, mai sfumato a oamenilor. E un contrast foarte interesant asupra căruia nu pot întârzia aici. Căci: „Purtăm în suflet lucruri care nu îmbătrânesc odată cu strania și capricioasa plămadă care e trupul”.

Aceste personaje suferă – apoi – de un fel de teamă indefinită, cu cât mai crâncenă este lupta lor pentru frumos și puritate, cu atât teama pentru fragilitatea (alegoria finală a morbului necunoscut care distruge tabloul) acestei lumi evanescente este mai dureroasă. Lume tăcută, în care până și insomniacii visează (mai ales ei): „Nu țipa, îmi spune Christian, ducându-și un deget la buze. Vei destrăma visul. Taci. Visează. Te voi duce într-o călătorie”. Pe cât de vast este spațiul neîncetatelor deambulări ale eroilor, pe atât de strâns este timpul, pentru că mereu interiorizat, transfigurat, nu există nici o distanță temporală între Eisenachul lui Bach, Lumea Nouă (sunt câteva caracterizări substanțiale ale esenței ei) a lui Busoni și Parisul sau Bucureștiul tomnatic în care revine mereu Iacob.

Muzica lui Bach este, într-un fel, arta supremă a timpului, a mono-Toniei existențiale. De aici structura simfonică a compoziției ciclului romanesc al anoTimpurilor. „…taina Fugii. Vocile se suprapun în muzică, la fel ca și în viață. O voce o cheamă pe alta, la fel cum o viață o cheamă pe alta. Aria e răspunsul la o întrebare esențială: cum să fac ca vocile să se întâlnească? Aceasta va fi Arta Fugii. Voi încredința secretul ei doar bunului Mathäus care vine azi să-mi facă portretul”. Și astfel, cercul se închide, strămoșul Tauber deschide în illo tempore povestea muzicii și a tabloului deopotrivă. În toamna care este începutul vieții lui Iacob acesta își încarcă viața cu trecut (toate destinele pe care este chemat să le continue) citind scrisorile lui Busoni și ale lui Maximilian, regăsind Casa cu păuni. „Întoarcerile durează o viață”, se spune undeva.

… „Am intrat fără să vreau în intimitatea toamnei ca în camera de nuntă a unei femei necunoscute”. În acest fel este scris romanul. Cu această senzație naratorul intră în lumea personajelor. Se încheie aici unul dintre cele mai atipice cicluri romanești, apărut într-un dürftiger Zeit de care el se dezice cu vehemența tăcută a frumuseții calme și vulnerabile. Să recapitulăm: Ziua cea mai albă – iarna -; Numele ei era Uitare – primăvara -; Insula melc – vara -; Timpul splendorii – toamna. Poate că acest impozant edificiu va atrage atenția măcar prin dimensiuni, că înțelesurile literaturii sunt mereu mai bogate și mai diversificate decât módele acaparatoare și segregaționiste. Plasând romanul în contextul istoriei noastre literare, el oferă speranța unei diversități care e semn de sănătate estetică.

„Arta Fugii este, de fapt, arta vieții”, sintetizează o voce tapiseria de destine legate cu firul muzicii lui Bach. Iar în altă parte se vorbește despre dreptul de a privi cerul. Poate printre drepturile fundamentale ale omului, cândva, va fi prevăzut și acesta: dreptul de a privi cerul. Și asta numai arta ne poate învăța…

Christian Crăciun

Andreea Nanu, Timpul splendorii – BOOKTRAILER