Prietenii literare

Interviu cu Matei Vişniec despre primele prietenii literare şi mentorii din perioada formării sale ca scriitor

Despre autorii care v-au marcat aţi vorbit deseori: Kafka, Dostoievski, Ionescu, Beckett, Nichita Stănescu şi mulţi alţii. Aţi avut însă şi prietenii literare puternice?

Da, pot spune că am avut un fel de cult pentru prieteniile literare. În fiecare moment al vieţii, cineva a contat foarte mult pentru mine din acest punct de vedere. De fapt, sunt prietenii artistice şi culturale cu arie largă. Oamenii pe care îi căutam pentru a mă confesa sau pentru a le povesti angoasele mele în materie de creaţie erau şi ei, în general, spirite pasionate, de la care aveam ceva de învăţat, pentru că mă făceau să descopăr alte lumi sau viziuni interesante. Am avut astfel de prieteni apropiaţi care erau pictori, actori, regizori, critici, profesori universitari… Cei mai mulţi dintre ei au fost, ca şi mine, oameni obsedaţi de cuvânt.

Să începem cu începutul. La ce vârstă a apărut gustul pentru prietenia literară?

Am să evoc, pentru perioada când am trăit la Rădăuţi, mai multe persoane care au contat în viaţa mea. În primul rând, un poet și cărturar care se numea Teofil Lianu Dumbrăveanu. La ora la care l-am cunoscut eu, el era deja un om în vârstă, cred că trecuse de 60 de ani… Era înalt, sfătos, avea părul alb, o privire pătrunzătoare şi o răbdare care emana din toată fiinţa sa. O răbdare culturală aş spune, pentru că acest cărturar funcţiona ca muzeograf la Rădăuţi şi anima un cenaclu literar pentru copii. Cred că aveam zece sau unsprezece ani când am asistat pentru prima dată la un cenaclu condus de el. Eram impresionat la acea oră şi de faptul că aceste şedinţe se desfăşurau în incinta muzeului local, un loc în care intram ca într-un templu, cu enormă sfială, intimidat de obiectele heteroclite expuse în vitrine şi de tablourile imense agăţate de pereţi.

Cu ce vă atrăgea acest om?

Cred că, în primul rând, cu capacitatea sa de a ne asculta, de a ne lua în serios. Știa să-i asculte pe copii, nu-i ironiza niciodată pentru stângăciile lor, îi încuraja să continue să citească şi să scrie… În ce mă priveşte, ceea ce m-a făcut să mă apropii foarte tare de el a fost şi invitaţia lui de a veni să-i citesc poeme şi încercări de proză şi în afara zilelor de cenaclu. Îmi amintesc când mi-a spus: „Matei, poţi să vii să-mi citeşti când vrei ceea ce scrii, uşa muzeului este deschisă pentru tine.”

A fost o extraordinară incitare pentru mine să-l asediez cu textele mele. Primisem un fel de permis de intrare cu valabilitate nelimitată în cel mai fascinant loc al oraşului, muzeul… Iar domnul Teofil, cum îi spuneam eu, chiar dacă era ocupat, îşi găsea timpul, în biroul său, să mă asculte…

Intuise în dumneavoastră talentul?

Poate că da. I s-a părut, în orice caz, că merita să-mi întindă o mână, să mă ghideze cu discreţie. Iar eu eram atât de impresionat de acest om încât scriam uneori pentru el, pentru a-l impresiona… La un moment dat, am venit la el la muzeu cu un caiet întreg de proză, un fel de început de roman… Eram, cred, în clasa a cincea sau a şasea. Când a văzut distinsul poet Teofil Dumbrăveanu Lianu cantitatea de proză cu care trebuia să se confrunte mi-a spus: n-o putem citi în linişte acum, vino duminică dimineaţă la mine acasă şi îmi citeşti totul în grădină. Erau prea multe pagini pentru după-amiaza unei zile din timpul săptămânii… Dar m-am dus, extrem de încântat, la el acasă, omul s-a aşezat într-un şezlong, m-a servit cu o dulceaţă şi a ascultat fără niciun semn de nervozitate sau de nerăbdare timp de o oră ceea ce era, de fapt, prima mea încercare de roman…

Acest om a fost primul dumneavoastră mentor?

Da, acesta este cuvântul, pentru că nu pot vorbi de o prietenie, eu eram un copil de zece ani şi el un om trecut prin viaţă de peste 60 de ani… El a fost primul meu mentor şi îi sunt recunoscător şi astăzi. Relaţia noastră s-a întrerupt, însă, brusc pentru că, într-o zi, omul a fost  arestat, judecat şi trimis la închisoare. Motivul a circulat repede în urbe: mentorul meu ţinea un jurnal în care îl critica vehement pe Ceauşescu şi comenta emisiunile de la Europa Liberă (postul de radio finanţat de americani pe care, de fapt, toată lumea îl asculta pe ascuns). N-am ştiut niciodată detaliile, cine l-a denunţat, cum s-a desfăşurat procesul… De pe o zi pe alta, însă, acest om important pentru mine a dispărut din viaţa mea.

Ceea ce v-a traumatizat într-un fel sau altul?

Am început, în orice caz, de la acea oră, să-mi pun anumite întrebări despre lumea în care trăiam. Istoria dăduse, de fapt, buzna peste mine. Atunci am înţeles şi altceva, şi anume că trebuia să evit subiectele patriotice. După ce am scris, la cererea unor profesori, câteva poeme despre patrie şi partid, în mod instinctiv, am devenit alergic la astfel de subiecte şi le-am evitat apoi sistematic.

Ce alţi mentori au urmat în viaţa dumneavoastră? Toate aceste evenimente se întâmplau, deci, la Rădăuţi prin 1966 – 1967.

Alţi oameni au preluat, de fapt, ştafeta iniţierii mele în secretele şi misterul creaţei. Unul dintre ei a fost un pictor, Traian Rotaru, care era profesor de desen la Casa Pionierilor de la Rădăuţi. Acest om mă reperase încă de pe vremea când frecventam muzeul şi mi-a spus ceea ce îmi spusese şi poetul Teofil Lianu Dumbraveanu: eşti binevenit la mine oricând. Am început să frecventez, deci, cercul de desen şi să mă iniţiez în diverse tehnici… Îmi plăcuse să desenez încă de la grădiniţă, dar după întâlnirea cu Traian Rotaru am început să fac grafică şi pictură… Nu numai că puteam să-l vizitez oricând în atelierul său de la Casa Pionierilor, dar eram binevenit şi în atelierul său personal de acasă. În acel atelier, am petrecut eu ore esenţiale, răsfoind colecţia de albume a lui Traian Rotaru. La el, am descoperit primele albume cu pictura impresionistă, acolo m-am „întâlnit” cu Picasso şi Dali. Traian Rotaru era şi un mare amator de literatură, de filozofie… El m-a îndemnat să citesc Dostoievski… Și tot el m-a învăţat cum să-mi pregătesc singur pânzele pentru pictură, cum să pregătesc cadrele, să întind pânza, să o prepar. Chiar şi azi am în casa mea de la Rădăuţi o „colecţie” cu picturile mele din acei ani, pentru că am pictat cam toată perioada liceului.

Înţeleg, însă, că nu aţi continuat pe această cale…

Nu, mi-am dat seama de pe la vârsta de 17 sau 18 ani că nu poţi să le faci pe toate în viaţă, sau că nu le poţi face bine pe toate. Și atunci am optat pentru literarură, pentru cuvânt.

Mai desenaţi sau mai pictaţi din când în când?

Nu, nu am mai pictat din perioada liceului, dar mă joc, din când în când, în vacanţe, cu diverse poeme grafice. A trage linii pe o hârtie albă mă odihneşte, mă ajută să evadez.

Să revenim la oamenii care v-au fascinat şi v-au ajutat să vă formaţi în adolescenţă. Aţi evocat deseori în alte interviuri figura unui profesor de literatură, Ion Filipciuc, care v-a dat să citiţi „Aşteptându-l pe Godot” de Beckett.

Ion Filipciuc era şi el un om pasionat (şi este încă), scriitor şi semiolog, cercetător literar şi editor, fotograf şi călător. Când l-am cunoscut, mi se părea o personalitate renascentistă, atât de multe lucruri ştia şi atât de multe preocupări avea. El mi-a dat să citesc într-adevăr, în anii liceului, „Aşteptându-l pe Godot” care tocmai apăruse în revista Secolul XX. Un text care m-a marcat, m-a tulburat, m-a transformat aproape. Am înţeles brusc că există pe planetă şi o altfel de literatură decât cea care ne era predată la şcoală. Tot Ion Filipciuc, care era anima cercul de literatură şi fotografie de la Casa Pionierilor, m-a învăţat să filmez şi să fotografiez. Și tot de el, se mai leagă un eveniment important în viaţa mea: mi-a împrumutat maşina sa de scris şi aşa am învăţat să scriu la maşină. A fost un moment de „voluptate” literară întrucât îmi vedeam brusc poemele şi bucăţile de proză altfel, aproape gata tipărite, în orice caz gata să plece în lume. De atunci, am scris practic numai la maşină, deşi am şi sute de carnete cu note şi poeme scrise de mînă…

Printre colegii de liceu aţi avut vreo prietenie literară? Cineva care să fi fost de vârsta dumneavoastră?

Da, o prietenie extrem de puternică m-a legat de colegul meu de atunci, Drăguşanu Valeriu. El a făcut ulterior regie de film şi a scris scenarii. La ora la care eram, însă, noi elevi de şcoală generală şi de liceu ne influenţam reciproc, citeam aceleaşi poeme şi aceleaşi cărţi, le comentam, ne arătam unul altuia poemele şi bucăţile de proză. Valeriu era şi el o „personalitate”, altfel spus foarte bun la toate: primul la toate obiectele, foarte bun sportiv, cânta la acordeon, scria poezie… Împreună am descoperit numeroase pagini esenţiale şi numeroşi autori. Îmi amintesc, de exemplu, cât de mult ne-a marcat un film suprarealist al lui Alain Resnais, „Anul trecut la Marienbad„, pe care l-am analizat împreună pe toate feţele ca să-i înţelegem etajele ascunse, semnificaţiile şi enigmele.

Să trecem la perioada bucureşteană, care a început în 1976, odată cu plecarea dumneavoastră la Facultatea de Filozofie. Atunci aţi devenit şi membru fondator al Cenaclului de luni. Cine sunt colegii de generaţie poetică, generaţia ʼ80, care v-au fost cei mai apropiaţi?

În primul rând, câţiva poeţi cu care mă vedeam, zilnic chiar la facultatea mea, care avea pe atunci patru secţii: filozofie, pedagogie, psihologie şi sociologie. Călin Vlasie, care era mai mare ca mine cu doi ani, urma cursurile secţiei de pedagogie, Elena Ștefoi era în acelaşi an cu mine, dar la psihologie. In plus, facultatea avea şi un cenaclu, Carmides, de la care eram nelipsiţi. Au fost ani de mare febrilitate, credeam cu toţii în forţa cuvântului şi într-o anumită misiune generaţională. Intr-un fel sau altul, toţi am devenit prieteni la Cenaclul de Luni, am petrecut ore şi ore cu Florin Iaru, cu Mircea Cărtărescu, cu Ioan Groşan, cu Traian T. Coşovei, cu Ion Stratan, cu Magda Cârneci, cu Mariana Marin, cu Ion Buduca, cu Radu G. Țeposu…

Cum începusem să scriu teatru, mi-am căutat însă „complicităţi” şi în afara generaţiei ʼ80. Iar un om care mi-a deschis şi uşa casei sale şi porţile prieteniei a fost dramaturgul Iosif Naghiu. Din nou, am avut o relaţie literară intensă cu un om care era mai în vârstă decît mine şi care m-a ajutat să înţeleg lumea teatrală bucureşteană. La Ioşca (cum îi spuneam noi, prietenii apropiaţi) eram întotdeauna binevenit, discutam despre teatru şi despre comunism, despre intrigile de la Uniunea Scriitorilor şi despre femei, jucam table şi mai dădeam gata câte o sticlă de vodcă…

Aţi cunoscut, deci şi boema bucureşteană… Aţi făcut parte din ea? V-a stimulat?

M-a stimulat, dar nu m-am lăsat aspirat de ea. Am fost prieten cu mulţi scriitori, dar nu cu alcoolul. Am pierdut multe nopţi în case de scriitori şi la restaurantul Uniunea Scriitorilor, dar am şi scris foarte mult în acea perioadă, adică până la plecarea mea din ţară în 1987. Boema bucureşteană era fascinantă, dar şi puţin ruinătoare pentru spirit… Cred că totul ţine de maniera fiecăruia de a doza… Discuţiile, chefurile (sau mai bine zis „băutele”), vizitele inopinate, toată acea colcăială de spiritualitate, umor negru şi revoltă prin autodistrugere, m-au fascinat, dar nu m-au frânat. O expresie a boemei totale era Nichita Stănescu, în casa căruia am petrecut şi eu zile şi nopţi fabuloase. Un boem sinucigaş a fost şi poetul Virgil Mazilescu, cu care stăteam aproape zilnic la masă la restaurantul Uniunii Scriitorilor. In acea lume a artiştilor şi a poeţilor, a speranţei, dar şi a ratării, am întâlnit personaje fascinante, care ar merita să figureze, poate, într-un dicţionar al boemei româneşti. Când poetul Ion Drăgănoiu intra în restaurantul Uniunii Scriitorilor şi cerea o vodcă, vocea sa baritonală se auzea până pe străzile din jur. Unii dintre aceşti eroi ai boemei aveau un fel de autoritate naturală, păreau oricum nemuritori la acea oră, cheltuiau tone de umor şi de vioiciune spirituală pe minut…

Au devenit unii dintre ei personaje pentru dumneavoastră?

Nu în mod direct.

Să creionăm acum un rapid portret al anului 2016, şi al mai multor premiere pe care le-aţi avut. O piesă la Teatrul de Comedie din Bucureşti care se numeşte „Nina sau Despre fragilitatea pescăruşilor împăiaţi„. Sunt trei personaje din Cehov cărora le prelungiţi viaţa în aceasta piesă. Am un uşor sentiment, întrucât aţi mai scris o piesă în care Cehov este personaj, că acest mare dramaturg v-a fost, într-un fel, un „mentor”…

Cehov mă urmăreşte de peste patru decenii ca o umbră protectoare şi dătătoare de inspiraţie. Dacă Ionescu şi Beckett m-au marcat de la bun început prin textele lor, Cehov nu mi s-a părut „spectaculos” la lectură, când aveam 16 sau 17 ani. Abia mai târziu, ajuns la Bucureşti la facultate, în 1976, am început să văd spectacole realizate după piesele lui Cehov şi atunci s-a produs şocul. Toate montările cu piese de Cehov pe care le-am văzut în acei ani în România aveau ceva tulburător şi treceau dincolo de teatrul realist şi psihologic. Atmosfera la Cehov este un personaj principal, iar tema înfrângerii personale în faţa destinului m-a preocupat, poate, mai mult decât orice.

Pentru mine, însă, Cehov este şi un precursor al acelui teatru numit mai târziu „al absurdului”. Personajele lui Cehov se zbat toate într-un fel de nisip existenţial mişcător, într-un fel sau altul toate sunt aspirate de vid, iar cei care se zbat sunt traşi chiar mai repede în abis datorită dorinţei lor de a se opune destinului sau de a acţiona.

Din aceste motive precum şi din altele am scris o piesă în care Cehov este personaj („Maşinăria Cehov„), precum şi piesa care se joacă acum la Teatrul de Comedie în  care încerc să „prelungesc” destinul a trei personaje cehoviene, Nina, Treplev şi Trigorin.

Dacă n-ar fi murit în 1904 la vîrsta de 44 de ani, Cehov ar fi avut fără îndoiala şansa (sau neşansa) să asiste la Primul Război Mondial, la revoluţia bolşevică şi la căderea ţarismului, la războiul civil din Rusia, la instaurarea dictaturii staliniste şi a cultului personalităţii… Deseori m-am întrebat: oare cum ar fi reacţionat Cehov în faţa acelor seisme istorice? Ar fi acceptat criteriile literaturii oficiale, „mobilizatoare”? S-ar fi opus lui Stalin, ar fi sfârşit, oare, la un spital de nebuni sau cu un glonte în ceafă ca mulţi alţi scriitori din epocă? Într-un fel, Cehov a avut noroc că s-a „retras” din scenă în 1904, înainte ca secolul al XX-lea să înceapă să-şi arate colţii nebuniei, să distrugă zeci de milioane de vieţi şi să ruineze demnitatea umană.

În această piesă, „Nina sau Despre fragilitatea pescăruşilor împăiaţi”, îl proiectați, de fapt, pe Cehov în plină revoluţie din octombrie. Aţi simţit nevoia să îl faceţi să ia în piept istoria? De ce?

Pentru că el este scriitorul care întotdeauna a dat impresia că se ocupă mai mult de om decât de istorie. Și voiam să-l apropii de tragedia utopiei comuniste…

Sigur, piesa mea este, în primul rând, un omagiu adus unui maestru, unui mare scriitor şi unui mare umanist… În acelaşi timp, povestea imaginată de mine este şi o provocare. Una dintre întrebările care m-au fascinat încă din adolescenţă ar putea fi formulată astfel: cum ne comportăm şi ce se întâmplă cu noi într-o situaţie limită? Cele trei personaje cehoviene se află în faţa unor decizii care ar trebui luate. In faţa unei noi lumi care, la ora la care se năştea, antrena atâta entuziasm şi atâta speranţă… Se vor arunca ele în focul istoriei sau vor rămâne „cehoviene” până la capăt, altfel spus obsedate doar de tumultul lor interior? Doctorul Cehov a fost un mare creator de situaţii dramatice care au şi o funcţie cognitivă. E ca şi cum ne-ar fi spus: voi, oamenii, aveţi nevoie de noi concepte ca să înţelegeţi cine sunteţi, ce vreţi şi ce raport aveţi cu istoria, eu, din păcate, nu vi le pot da în formă ştiinţifică, dar vi le dau în formă literară. Personal, cred că am învăţat mai mult de la Cehov ce este omul şi ce raport are el cu istoria decât din tratatele de istorie sau de filozofie, de geopolitică sau de psihologie socială… În aceasta constă poate şi miracolul teatrului: vii, vezi şi înţelegi, chiar dacă ulterior nu poţi explica prin cuvinte ceea ce te-a emoţionat atât de tare încât ai înţeles totul. 

O piesă aparent atipică pentru universul dumneavoastră este „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele”. Premiera a avut loc pe 18 aprilie, 2016, la Teatrul Tăndărică de la București. Este prima dumneavoastră piesă care se adresează copiilor. Ce resorturi au funcţionat pentru scrierea ei?

Recunosc că nu am scris multe piese pentru copii, mai ales pentru vârstele mici. A trebuit să acumulez ceva timp şi experienţă (de tată) ca să mă atragă genul… În urmă cu 20 de ani, când s-a născut fiica mea, Joèla, privirea mea asupra lumii s-a schimbat însă. Și am început sa scriu scurte piese pentru diverse „felii de vârstă”, pentru 3-6 ani, pentru 7-11 ani, pentru 12-15 ani…

Există, însă, şi în fiecare dintre noi un copil ascuns. Poate că am scris şi pentru mine, deci, unele dintre aceste pagini. În definitiv, fiinţa noastră este formată din mai multe „persoane” care trăiesc în noi. Acel copil care avea nevoie de protecţie aproape tot timpul este încă viu, undeva în străfundurile sufletului nostru, iar uneori ne mai transmite  mesaje angoasate (mai ales în vis). Tot aşa, mai locuieşte în noi copilul primelor gesturi independente, acel „zvârcolac” care începea să descopere lumea, să deschidă uşi şi sertare, să coboare şi să urce scări, să cotrobăiască peste tot şi să descopere, eventual, în grădina casei misterele universului. Un al treilea mic personaj este copilul întrebărilor ciudate, uneori dureroase, care şi el îşi are un loc, un culcuş în fiinţa noastră. Acest pre-adolescent îl mai are ca vecin, undeva pe un etaj aflat mai sus, pe adolescentul deseori furios şi intempestiv, avid de noi experienţe şi căruia i se pare că nici o întrebare-cheie nu-i rezistă…

Am scris, deci, piese pentru toate aceste personaje care mai trăiesc în mine, mă hrănesc cu amintiri şi care uneori mă vizitează discret, ca să mă întrebe ce mai fac şi mai ales dacă nu mi-am trădat idealurile din primele mele „felii” de vîrstă…

„Omul de zăpadă care dorea să întâlnească soarele” este, însă, o piesă mai specială, cred că am scris-o pentru toate aceste „fiinţe” legitime care îşi au rezidenţă biologică, legală şi nostalgică, în mine.

Mi se pare sau mă înşel? Subiectul acestei piese este dispariţia unei fiinţe dragi, altfel spus a omului de zăpadă care trebuie să dispară o dată cu venirea primăverii…

Este, cred, o piesă care trebuie, mai degrabă, trăită decît rezumată. Iar cel mai bun „rezumat” nu poate veni decât de la micii (dar şi mai marii) spectatori care, în funcţie de vârsta lor, vor înţelege anumite etaje ale piesei.

In ce mă priveşte, uneori mă simt vinovat faţă de micii mei vizitatori. De exemplu, din ce în ce mai des, vine să mă viziteze copilul de zece ani care trăieşte în mine şi mă întreabă: „îţi mai aminteşti care era dorinţa ta cea mai mare, idealul tău suprem când aveai zece ani?” Eu răspund puţin vinovat, cam cu jumătate de gură:

– Da, cel mai mult îmi doream să am un cal, un cal care să fie numai al meu şi cu care să călătoresc peste tot.

„Şi? Ai cal?” continuă să mă interogheze puştiul, cu o insistenţă care devine chiar puţin enervantă.

– Nu am, îi spun, uite că nu am avut niciodată timp să-mi iau un cal, dar promit că…

Puştiul pleacă, aproape, plângând. Ştiu că l-am dezamăgit. Aşa că în încheierea acestui interviu aş vrea să vă întreb eu pe dumneavoastră, nu ştiţi pe cineva care are un cal frumos de vânzare?

Vă mulțumesc pentru amabilitatea acordării interviului!

(sursa foto: zgd.md)