Examene, examene…

Începutul verii e începutul sezonului examenelor. Cam toată lumea e supusă la probe: elevii, studenții, profesorii, părinții, bunicii, cunoscuții, necunoscuții. O bună parte din populație, direct sau indirect, este afectată de febra evaluării. Avem tot felul de încercări: examene de absolvire, bacalaureatul, examene și colocvii ale studenților, examene de licență sau de disertație, concursuri de admitere la facultate, titularizări pe post, definitivare sau grade didactice etc. Toate acestea generează un iureș problematizant, dis-confortant și stresant la scară aproape… cosmică. În fine, cam toată lumea e nemulțumită, își dă cu părerea, critică, propune variante inedite de examinare. Unii le-ar vrea desființate, alții schimbate, o parte sunt înafara problemei, au scăpat de toate probele, rămânând cu cele ale vieții…

Ca unul care, de peste jumătate de secol, am intrat în acest dispozitiv (ca evaluat, evaluator, auto-evaluator), avansez câteva reflecții legate de examenele pe care școala și lumea în care trăim ni le pun în față și pe care nu le găsim într-un manual de pedagogie (!).

În primul rând, o chestiune care ține de evidență: nu avem cum să scăpăm de examene. Ne place sau nu, de cum ne naștem suntem cântăriți, evaluați, monitorizați, mângâiați pe creștet, aprobați, dezavuați, luați în seamă, ridicați în slăvi etc. Culmea e că ne obișnuim și chiar pretindem astfel de „semne” de la alții. Începe să ne placă. Avem nevoie de aprecieri, de întăriri ale conduitelor pentru a merge mai departe. Dacă scăpăm acestui exercițiu axiologic, înseamnă că nu contăm, lucru pe care… nu-l acceptăm.

În al doilea rând, cam tot ce învățăm să știm sau să facem trece prin filtrul unei examinări sau certificări. Un parcurs de formare devine „serios” când i se interpune sau se finalizează cu o explicită supunere la probă. Cu cât proba (de intrare, de ieșire) este mai grea, cu atât reușita este mai aplaudată (sau eșecul e considerat mai catastrofic). Chiar mersul mai departe – școlar, profesional – este „ghidonat” de astfel de praguri inițiatice. Examenul a devenit atât de natural, ține de firescul existenței încât, uneori, nu mai avem dispoziția să ne răzvrătim. Devine o fatalitate: te-ai născut, ești activ, trebuie să treci prin examene!…

În al treilea rând, evaluarea nu este neutră în raport cu reprezentările pe care le are comunitatea în legătură cu ce trebuie a fi știut de către fiecare persoană în parte. Se învaţă ceea ce apreciază ceilalţi că-i important să înveţi. Înainte de a acapara ceva, se pleacă de la premisa că acel ceva merită să fie interiorizat. Se dă de înțeles că cineva stă cu ochii pe noi pentru a verifica dacă s-a achiziţionat cu adevărat acel ceva. Profilul cunoaşterii umane este creionat prin insidioase scheme de valorizare, ce sunt date mai înainte ca ea (cunoașterea) să apară. Se vor întrupa acele valori ce sunt sperate, vizate, visate. Orice dispozitiv evaluativ predetermină realităţi ce nu sunt încă. A evalua înseamnă să instaurezi noi realităţi, plecând la drum cu anumite ierarhii ale excelenţei ce funcţionează mai întâi ca previziuni pe hârtie sau în mintea noastră…

Să spunem, de asemenea, că evaluarea, ca procesualitate, constituie și o subtilă formă de manipulare. Suntem pre-setați ce și cum să învățăm sub presiunea examenului ce va să vină. De multe ori, forma de administrare a examinării, știind-o dinainte, ne constrânge să învățăm într-un anumit fel. Una e să înveți știind că dai un test grilă, alta e să înveți în perspectiva unui răspuns deschis tip eseu. Forma examinării pre-determină, într-un fel, și modalitatea de încorporare a cunoașterii sau experienței respective. Forma de finalizare a ceva „desenează” traseul pe care voi merge până rezultat. Nu mai învăț pentru că trebuie să știu, învăț în funcție de ce mă obligă instrumentul de evaluare să evidențiez.

Pe de altă parte, evaluarea poate produce și efecte perverse, afectând în substanța sa însuși procesul paideic și instituțiile aferente, ajungându-se la o fetișizare a evaluării în detrimentul procesului de învățare ca atare. Calitatea se centrează aproape exclusiv pe produs, și nu (și) pe proces. Nu mai contează cum s-a ajuns la un rezultat (să ridic un elev de la 4 la 7, de pildă), ci valoarea rezultatului final, fără raportare la context. Plecând de aici se pot devaloriza aspecte importante ale formării care nu „încap” în grila de evaluare focalizată doar pe „datele de ieșire”, pe rezultatul absolut.

Și, nu în ultimul rând, trebuie să recunoaștem că situația de examen este o probă individuală, un exercițiu în care ne afirmăm singularitatea (și singurătatea!), ne înfățișăm așa cum suntem, în „nuditatea” ființei noastre, cu plusurile și precaritățile aferente. Gândiți-vă la stările prin care trecem când suntem examinați: nici mama, nici tata, nici cele mai dragi ființe nu ne pot ajuta, nu ne pot prelua din „încărcătura” emoțională a momentului. Nimeni nu ne poate „salva”, decât propria individualitate și activitate (prin ce am făcut, mai ales, până atunci). Un examen autentic nu se trece decât de unul singur. La un examen adevărat nu poți trișa. E un fel de „judecată de apoi”, pe care o suporți personal. Ca și boala sau moartea, examenul evidențiază condiția solitară a ființei, unicitatea, autenticitatea și pregnanța ei valorică!

(sursa foto: edujunction.in)