„Ce bine vă țineți!”

Daniel Cristea-Enache: Totuși, nu știu dacă e bine să-mi țin promisiunea cu o singură întrebare pusă pe „rundă”… Dacă nu pun mai multe întrebări, voi fi obligat să fac mai multe enunțuri ca să acopăr cu ceva contribuția mea; or, enunțurile și răspunsurile cad în sarcina dvs., mie revenindu-mi întrebările. Măcar atât să fac și eu: mai multe întrebări deodată.

Așadar, se numără printre drepturile fundamentale ale omului acela de a călători? Regimul comunist l-a încălcat ori l-a limitat și pe acesta, în cazul generației din care faceți parte?

V-ați văzut cu alți ochi țara după ce ați revenit dintr-o călătorie din străinătate? Dacă da, care a fost călătoria ce v-a schimbat percepția și perspectiva asupra țării noastre?

Nicolae Manolescu: Dificultatea principală în cazul călătoriilor în străinătate din timpul regimului comunist consta în obținerea vizei de ieșire din țară. Repet: a vizei de ieșire. E posibil ca muți dintre tinerii de astăzi să nu știe sau să nu înțeleagă despre ce e vorba. Ce însemna această viză, în definitiv? Sau, mai bine, de ce era nevoie de ea? Soția unui președinte al SUA, aflând de viza cu pricina, care exista în toate țările lagărului comunist, și-ar fi exprimat nedumerirea: mi se pare firesc, ar fi spus ea, să cer încuviințarea cuiva înainte de a-l vizita, dar de ce și cui să cer voie ca să ies din propria casă. Această întrebare e de bun simț, dar regimul comunist tocmai bun simț nu avea. El era interesat să blocheze sau să îngreuneze călătoriile în străinătate ale cetățenilor din mai multe motive. Un motiv privea eventualele comparații defavorabile regimului pe care cei care ieșeau în afară le-ar fi putut face. Orice posibilă critică la adresa regimului era socotită o formă de ostilitate care trebuia reprimată. Alt motiv ținea de ideologie: regimul considera că „realizările” lui erau îndeobște recunoscute de marea majoritate a cetățenilor, dar deseori criticate de „agenturile” străine, în scopuri de propagandă destabilizatoare. De aici până la a-i bănui de spionaj pe cetățenii țării care aveau de-a face cu străini nu era decât un pas. Ți-am povestit altădată că majoritatea dosarelor de urmărire erau deschise de Securitate cu ocazia unor călătorii în afara țării. Al meu, inclusiv: nici bine întors din RFG și Franța în 1967, Securitatea mi-a deschis primul astfel de dosar, în care prima suspiciune clar exprimată era de spionaj. Cu alte cuvinte, de a fi păstrat legătura cu românii din afară în scopul difuzării prin intermediul lor a unor aprecieri calomnioase la adresa țării. Paradoxul face ca suspiciunea să fi fost întemeiată: chiar asta făceam, doar că informațiile mele nu erau calomnioase, ci adevărate, și nici nu priveau țara, ci regimul. Ideologia se vădea tocmai în această deturnare a sensului cuvintelor. La început, am corespondat prin poștă cu Virgil Ierunca, Monica Lovinescu sau Paul Miron. Scrisorile mi-au fost interceptate și le-am descoperit în dosarul de la CNSAS. Recent, prietenul meu Mihnea Berindei, care e unul din executorii testamentari ai lui Virgil Ierunca și ai Monicăi Lovinescu, mi-a dat copiile scrisorilor mele către ei din 1967-1968, care, iată, ajunseseră la destinație. Am uitat de fiecare dată mai târziu să verific acest lucru, poate și fiindcă eram convins de contrariul. Au ajuns și unele către Paul Miron, dar, cum el a început să vină des în țară după 1968, cum ți-am spus, nu era de mirare. Ceea ce relatez acum nu e valabil neapărat și în împrejurări ulterioare. Situația s-a înrăutățit după 1971 și Europa liberă devenise inamicul principal al lui Ceaușescu. (Ov.S. Crohmălniceanu mi-a explicat o dată de ce: revista presei care era pusă la dispoziția lui Ceaușescu tria grijuliu știrile supărătoare din presa străină, dar nu putea proceda la fel cu emisiunile de radio pe care dictatorul sau membri ai familiei sale le puteau asculta, așa că s-a creat impresia că, în vreme ce toată presa occidentală e prevenitoare, doar Europa liberă acuză). În 1982, am profitat de o călătorie în SUA pentru a le scrie prietenilor mei de la Paris și, chiar și atunci, expediind scrisoarea prin intermediul unor cunoștințe comune, mai puțin vizate de Securitate. Scrisoarea nu se află în dosar, dar Mihnea Berindei a descoperit-o în arhiva Lovineștilor.

De fapt, regimul de vize diferă de la epocă la epocă. În anii 1950, când eram student și nu mă gândeam că voi ieși vreodată din țară, foarte puțini au fost norocoșii. Și, de obicei, în mod organizat, prin ceea ce se va chema ulterior O(rganizația) N(ațională) de T(urism). Așa au stat lucrurile cu faimosul turneu al Teatrului Național din București cu Scrisoarea pierdută la Paris în 1954. Sau cu Teatrul Țăndărică în Egipt, câțiva ani mai apoi. Excepție făceau, firește, diplomații. Citește cartea recentă de memorii a lui Mircea Malița apărută de curând. Persoanele particulare nu plecau nici măcar în țări socialiste. După 1965, când relațiile cu URSS și CAER s-au rupt, regimul de la București, cum îl numea Europa liberă, a fost obligat să înnoade altele, cu țări capitaliste, și să permită reprezentanților ministerului Comerțului Exterior și unor specialiști să plece. Călătoriile particulare au început cu adevărat abia când numeroși cetățeni au putut să-și procure mașini proprii, Dacia, cu care călătoreau în țările socialiste vecine. O liberalizare relativă a călătoriilor datează din aceiași ani. Regimul Ceaușescu avea nevoie ca de aer de recunoaștere internațională, după ruptura economică și politică de lagărul socialist. Primii care au profitat au fost artiștii, scriitorii, inclusiv. Începând din 1967, am plecat în străinătate de multe ori, dar exclusiv prin Uniunea Scriitorilor. Niciodată prin Universitate, de unde îmi luam totuși salariul. De regulă, aveai nevoie de o invitație din afară, de la o instituție sau de la o cunoștință, ca și de un cont în bancă (una singură pe atunci!) în valoare de 50 de dolari. Regimul era preocupat, vezi Doamne, să nu te afli în străinătate cu buzunarele goale, leul nostru pricăjit neputând fi schimbat în nici o altă valută. (Ca și în prezent!). Urma solicitarea de viză, nu în nume personal, ci prin Uniune, care deținea pașaportul și ți-l elibera abia la sfârșitul procedurilor, în schimbul buletinului de identitate. La înapoiere, pașaportul trebuia, firește, restituit, la biroul de vize care funcționa în Casa Scânteii, intrarea de la coloane, etajul cinci, direct de la lift, la doamna Ionescu (am reîntâlnit-o după 1989 ca funcționară la UNITER!), o doamnă, altminteri, extrem de amabilă, căreia, la înapoiere, îi mulțumeam pentru promptitudine dăruindu-i un pix … occidental. Ce vremuri! Tot era ceva: a te adresa direct serviciului de pașapoarte de pe Nicolae Iorga era mult mai complicat.

Am avut parte și de refuzuri sau de amânări. Într-un rând, i-am scris lui Ceaușescu însuși o petiție destul de obraznică în care i-am comunicat intenția mea de a respecta Constituția, care prevedea dreptul de a călători, fără a-l ruga să intervină la Nicolae Iorga pentru a mi se elibera pașaportul! Scrisoarea a publicat-o fragmentar după revoluție Corneliu Brahaș, custodele arhivei USR înainte, fondator al unui partid de extremă dreaptă după, care a exploatat în folos personal arhiva din care n-am mai găsit absolut nimic în 2005, când am devenit președinte. Nu, desigur, Ceaușescu mi-a acordat viza, fapt este că am plecat în Franța, absolut întâmplător, chiar în ziua în care împlineam 42 de ani. Precizarea își are rostul ei. Cu pașaportul în mână, m-am dus la CEC-ul de pe Nicolae Golescu să scot banii pentru biletul de tren care era deja rezervat. O doamnă aflată la ghișeu m-a întrebat care e data mea de naștere. Scrie pe carnetul de CEC, i-am spus eu, măgulit că are de gând să mă felicite. Scrie, zice doamna, dar pe pașaport e alta. Mă uit și descopăr greșeala: 27 noiembrie 1927 (în loc de 1939). Două cifre repetate mecanic. Banii ca banii, îi puteam împrumuta, dar nu mai aveam timp să cer modificarea pașaportului. Fuga la amabila doamnă Ionescu. Putem cere modificarea, dar pierdem viza, zice ea. Soluția pe care mi-a sugerat-o a fost să mă fac că plouă. Oricum, nu aveam asupra mea nici un alt act probând când m-am născut. Regimul însuși lăsase deschisă o portiță de evitare a realității. În tren, descopăr că împart cabina cu poetul Aurel Rău. Dragă Aurel, îi zic, fii atent, dacă tipul de la Curtici te întreabă câți ani am, spune-i că mă știi din facultate, când eram cu doi-trei ani înaintea ta. Aurel avea 52 de ani, eu, 43. Pașaportul mă făcea de 54. Vine ofițerul de la poliția de frontieră. Ies din cabină pe culoar ca să fumez o țigară. Mă uit peste umărul lui și văd în geanta atârnată de gât fișa cu numele meu: an de naștere, 1939. Hait, am încurcat-o! Ofițerul nu mă bagă în seamă. Abia la întoarcere, o lună mai târziu, ofițerul ungur de la intrarea în țară citește datele din pașaport și-mi spune în românește: „Ce bine vă țineți!”

Foto: Dinu Lazăr

Norocul meu nu se oprește aici. Mă înapoiasem în țară în ajun de anul nou. Trei sau patru zile mai târziu, mă sună președintele USR, D.R. Popescu, și-mi spune că mi s-a aprobat plecarea în Canada. Care plecare? În lipsa mea din țară, discutându-se la Filiala București schimburile culturale, cum se numeau pe vremea aceea plecările încolo și încoace, Bujor Nedelcovici mă propune, mai în glumă, mai în serios, pentru un schimb cu Canada. Tot n-a beneficiat nimeni niciodată de el, hai să i-l propunem lui N.M., care n-a tot plecat în Franța, ar fi spus Bujor, care habar n-avea că plecasem totuși. Era vorba de o bursă de 1000 de dolari canadieni, valabilă prin luna mai. Trec vreo două-trei luni și mă pomenesc chemat la ambasada americană de un domn pe nume Jokovici și nu mai știu cum care, nici mai mult, nici mai puțin, îmi oferă o bursă în SUA, de șase săptămâni, odată încheiat periplul canadian. Era cazul să refuz? Mai trece o lună și mă cheamă Suzana Gâdea, ministrul culturii, pe care o cunoșteam din timpul ședințelor de alegeri de la Uniune, ca să-mi propună o participare la un simpozion de românistică de la Boston. Dacă tot vă duceți în Canada și SUA, la ce bun să mai cheltuim cu altcineva? Vorba lui Adrian Cioroianu, când l-am întrebat dacă acceptă să fie ministru de externe: „O asemenea propunere nu se refuză”. N-am refuzat nici eu. Doar că de la USR, nici o veste. Trece mare parte din aprilie, când mă sună în fine D.R. Popescu „Știi, dragă, se pare că nu mai pleci”. Mă urc în pat, unde citeam acoperit cu o pătură din cauza frigului din casă, cu Don Quijote în brațe și nu citesc decât câteva pagini, că mă resună președintele USR: „Vine secretara mea cu mașina și te ia ca să-ți scoți pașaportul. Mâine, pleci”. Și am plecat, prima oară, în America. Unde, după 1989, am mai fost de vreo unsprezece ori. Așa se petreceau lucrurile înainte de 1989. Cu puțin noroc, plecai. Dacă erai un privilegiat, membru al USR, bunăoară. Pe banii tăi, desigur. Cu excepția călătoriei din 1967 în RFG și în Franța, mi-am plătit singur biletul de tren sau, foarte rar, de avion. Mai erau bursele, acordate de exemplu de o societate reprezentată de Anette Laboray, de care numeroși scriitori români au beneficiat de-a lungul anilor 1980. Ioan Hobana, secretar cu externele la USR, mă prevenise: „Vezi că tovarășii cred că societatea aparține CIA”. Legătura mi-o făcuse Monica Lovinescu. Ultima oară Anette mi-a dat o bursă în ianuarie 1990. Am întâlnit-o în România nu o dată și apoi la Paris și la Veneția, unde are o casă, împreună cu Bernard Poulet, jurnalistul francez bătut de securiști când a venit în România ca să-i contacteze pe unii dintre disidenți. Astea erau activitățile noastre de spionaj pe vremea în care călătoriile în străinătate erau considerate a fi la originea ostilității față de regim.

Ceea ce, repet, era adevărat. Confruntarea lumii noastre cu aceea occidentală nu putea rămâne fără urmări. N-am fost însă niciodată atât de naiv încât să trebuiască să călătoresc în Occident ca să-mi dau seama de realitățile comuniste. Le văzusem cu ochii mei, le trăisem pe pielea mea. Când, la nici treisprezece ani, asiști la arestarea mamei, nu mai poți nutri la maturitate nici o iluzie privind regimul. Am fost în comisia de la Universitatea București care i-a acordat lui Vačlav Havel titlul de doctor honoris causa. Cuvântul lui l-am publicat în România literară. Se chema Iluziile comunismului. Era vorba în ea despre cea mai mare forță a comunismului: aceea de a crea în straturi largi ale populației iluzii nocive, foarte greu de combătut.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

(colaj foto cover: Maria Morariu)