Optsprezece dialoguri orientate

În sporovăiala informă de la tv, unde limbajul și-a pierdut nu numai acuratețea formală, ci și dimensiunea de adevăr, doi intelectuali reprezentativi ai cetății au decis, în 2011, să discute relaxat (și în direct) despre temele importante ale existenței umane. Așa se face că, în câteva emisiuni, au subminat, măcar pentru un timp, procesul de eroziune publică a sensurilor, au contracarat meschinele talk-show-uri, au redat demnitatea dialogului cultural și au (re)adus în atenție ceea ce ei au numit ”categoriile vieții”. Fără bibliografie, fără structuri antedatate, fără impulsuri elitare sau pretinse emfaze incorecte politic. A fost vorba, în realitate, doar de plăcerea gratuită a dezbaterii câtorva puncte nodale ale ”trăitului” și de împărtășirea acestei plăceri eventualilor telespectatori.

Transcrierea lor pe hârtie a dat o carte consistentă, atipică, poate, pentru piața culturală a dialogului de idei de la noi. Nu și pentru scrisul celor doi protagoniști. El s-a înscris, deja, în memoria publicului, ca un tip de prezență intelectuală care îmbină seriozitatea abordării cu o anume disponibilitate colocvială. Lucrurile se regăsesc și în Dialoguri de duminică. Introducere în categoriile vieții (Humanitas, 2015). Spiritul socratic al îndoielii, al ironiei, al umorului sănătos și al concretului exemplar nu contravine deloc incursiunilor (când erudite, când voit minimaliste) în tematica esențială a vieții de zi cu zi. Volumul prelungește fericit un program intelectual menit să fluidizeze referințe majore ale gândirii umane de totdeauna, în forma lor ”tare”. Nu-i asta, oare, menirea filosofiei, azi, și, implicit, a celor ce o practică? De ce s-ar schimba lucrurile, dacă, în ton cu vremurile, fluidizarea e ”înscenată” în jurul unei mese, la televizor?

Gabriel Liiceanu & Andrei Pleșu, în anii 80 (sursa foto: infobrașov.net)

Spectacolul ”dialogurilor orientate” e dat, mai întâi, de subiectele propuse. În opinia autorilor, ele au făcut mereu ca ”viața să se dea pe față”, adică, în sensul aristotelic al ”categoriilor”, au lăsat viața să se arate în natura ei. Speranța, prostia, ura, frica, anonimatul, trufia, ticăloșia, pierderea, răul, moartea, dar și iubirea, întâlnirile, educația, cititul, vorbirea, râsul sunt tot atâtea noduri dezlegate de cele optsprezece dialoguri. Fără pedanterie și speculații oțioase, temele sunt tratate rotund, în dezvoltări concentrice care subîntind problematici specifice, oscilând între înțelegeri convenționale și amplificări culturale. Deși spontane, dialogurile sunt concepute conștient de limita lor temporală, cu protocoale de început și de final, cu ocolișuri prin concret și abstract, prin sensuri comune și etimologii originare, cu dese schimbări de perspectivă și de atitudine, cum îi stă bine unui dialog liber, dar ”orientat”. Spontaneitatea nu lasă loc sporovăielii fără cap și coadă, ea e controlată de adecvarea la temă și de respectul față de receptor. Apoi, survine farmecul interlocutorilor, destul de diferiți, temperamental și epistemologic, ca să spun așa. Andrei Pleșu e mai deschis spre hibridizare, spre binocular, spre abordarea multiplă și simultană, spre nota comică a situațiilor umane în care se aplică temele. Gabriel Liiceanu, dimpotrivă, e mai concis, mai esențializat, mai radical în definiri și delimitări. Primului îi e consubstanțială dimensiunea religioasă creștină (mai ales în dialogurile despre parabolele biblice), al doilea e rațional, sceptic, dubitativ. Complementari, până la urmă, printre dese tachinerii reciproce, cei doi demonstrează bogăția de interpretări pe care le implică, la un moment dat, o temă scoasă cu abilitate din restrictiva cămașă a sensului comun.

Eludând simptomatic tendința de a da soluții definitive, Dialogurile de duminică constituie una dintre cele mai frumoase provocări intelectuale pe care le-am întâlnit, în eseistica ultimilor ani. Sfera esteticului, invocată la început, e aplicată cu succes, coborând dinspre gândit spre trăit. Cartea respiră, astfel, aerul rarefiat al unui discurs despre viață, în ce are ea mai enigmatic și mai frumos.

(text apărut în ultimul număr al revistei ”Timpul”)

Imagine cover: Gabriel Liiceanu & Andrei Pleșu, 2011 (sursa foto: evz.ro)