Duplicitate și adaptare

(Un Horoscop al emigranților – IV)

Teoretic, oricine pleacă la mai bine. Dar orice schimbare dramatică de destin, cum este emigrarea, este o întreprindere îndrăzneaţă şi riscantă, nu cu garanţii de reuşită, ci cu “posibilităţi” diferite. Din cutia Pandorei odată deschisă ies forţe neprevăzute şi provocări pe măsură, de la puterea de a rezista unor dificultăţi neaşteptate la flexibilitatea de adaptare, de la şansa de a-şi găsi un loc oarecare în mecanism, la talentul de a penetra în lumea nouă ţintind în vârf. Unii emigranţi trec prin reformulări de educaţie sau profesie, câteodată sunt nevoiţi să accepte poziţii sub pregătirea lor sau să o ia de la zero, la o vârstă la care băştinaşii contabilizează performanţe.

Emigrantul îşi schimbă practic microcosmosul odată cu reimplantarea lui artificială într-un pământ străin, chiar dacă în America procesul se numeşte “naturalizare”. Chiar cel căruia i se pare că a avut şansa unui transplant natural, netraumatic, va trece prin purgatoriul biologic şi spiritual în drumul său de adaptare la o altă matrice culturală. Apa şi aerul au altă consistenţă decât cele în care s-a născut şi a crescut. Bucătăria este diferită şi organismul are nevoie de un anumit timp să se obişnuiască la un alt stil, metabolismul să-şi regleze balanţa biologică. Unii la început se îngraşă (mai ales în America), alţii slăbesc ori îşi descoperă reacţii împrumutate din patologia şi specificul locului (de la nevroze, la alergii). Un emigrant chinez îmi spunea că, de când a emigrat în America, a căpătat tot felul de alergii pe care în China nu le avea. I-am spus glumind că asta înseamnă că s-a adaptat. Mi-a răspuns, ignorându-mi umorul, că este tocmai semnul incompatibilităţii între organismul lui şi mediul nou pentru care nu are sisteme de apărare.

Adaptarea este cuvântul cheie, magic sau obsesiv, pentru un emigrant. Pentru personalităţile evoluate, cu cât nivelul de educaţie este mai ridicat, există o rezistenţă culturală inteligentă la asimilare prin înţelegerea statului de emigrant la o scară superioară şi prin selecţia valorilor la care vor să adere ori rejectarea celor considerate nepotrivite. Procesul există şi la emigrantul standard, doar că la el alegerea este instinctivă şi, uneori, poate fi în detrimentul simbiozei între cel ce a fost şi cel care îşi doreşte să devină.

Duplicitar, emigrantul va recurge la acţiuni duplicitare în îmbrăţişarea unui sistem nou de valori. Uneori va pretinde că simpatizează lucruri pe care de fapt le detestă doar pentru a brava ori spre a-şi dovedi adaptarea mult invocată. Alteori se va încăpățâna să nu accepte de a merge cu valul pentru a-şi proclama astfel independenţa şi a-şi afişa forţa de a-şi păstra individualitatea odată cu adaptarea în termeni proprii.

New York-ul, spre exemplu, cel mai mare melting pot, este locul ideal pentru un emigrant care se simte deopotrivă acceptat, dar şi trecut cu vederea, în sensul că nu îi sunt vânate diferenţele, de la obiceiuri şi mentalitate la accentul uneori stricat. Un amic profesor francez emigrat în urmă cu mulţi ani în America îmi spunea că a fi emigrant intelectual la New York este un privilegiu care merită păstrat. El va fi oricând tratat cu respect şi interes, va fi o curiozitate preţioasă, cu autoritate în mediul de adopţie tocmai pentru că e “altceva”. Directoarea unei companii de design din New York îmi spunea că preferă să angajeze tineri emigranţi europeni, pentru creativitatea şi simţul lor artistic. Alte companii apreciază că emigranţii asiatici sunt muncitori şi supuşi. În multe servicii pe care americanii nu mai sunt dispuşi să le facă sunt angajaţi latino-americani, modeşti, docili şi lipsiţi de pretenţii. Bonele sau femeile de serviciu sunt în general originare din insule ori din America de Sud. Plantaţiile din California au aproape în exclusivitate angajaţi mexicani.

În New York, de exemplu, emigranţii deţin supremaţia unor lanţuri de servicii: Deli-urile sunt în general ţinute de coreeni, spalătoriile de chinezi, magazinele de bijuterii de israelieni, administraţia clădirilor de albanezi, companiile de limuzine de hispanici, birourile de contabilitate de greci, grădinăritul de italieni, în construcţii munca necalificată e predominant asigurată de pakistanezi şi mexicani etc.

Dar totul este fluid, în schimbare. În urmă cu câteva zeci de ani, în cartierul din sudul Manhattanului unde este acum Chinatown era o comunitate mare evreiască, la fel Little Italy, din imediata vecinătate, a fost treptat înghiţită de extinderea cartierului chinezesc, după cum vechile familii americane din Forest Hills au fost împinse spre Long Island de chinezi din Hong Kong, iar după destrămarea Uniunii Sovietice, de ruşi înstăriţi. Evreii religioşi se stabilesc de obicei în Brooklyn, cei buharini din fostele republici sovietice vin în Rego Park. Queens-ul este poate cel mai larg Babilon etnic, fiecare zonă fiind dominată de o comunitate de emigranţi: greci şi est europeni în Astoria, chinezi în Flushing, indieni şi hispanici în Jackson Heights, pakistanezi şi afgani în Ozone Park, cubanezi în Corona, români în Ridgewood etc. Fiecare din aceşti emigranţi va intra sub incidenţa unui horoscop comunitar în care diferenţele vor fi oarecum estompate de dominanta locului, iar caracteristicile comune vor fi mai mult legate de perioada în care au emigrat.

Pentru emigranţii din Estul Europei, anul 1989 este un prag important. Soarta celor care au emigrat înainte de căderea comunismului diferă de cea a celor care au venit după. În timpul dictaturii comuniste, când graniţele erau închise şi privarea de libertate ajunsese la forme aberante de control şi persecuţii politice, a emigra era un act de mare curaj. Trecerea ilegală a frontierei se putea solda cu violenţe, închisoare, chiar şi cu moartea. Cei care primeau permisiunea să emigreze legal – în special cei care aveau rude afară sau aveau naţionalităţi străine (evrei, germani) erau supuşi la alte umilinţe şi sacrificii, de la ani de zile de aşteptare a paşaportului şi aprobărilor, la pierderea slujbelor şi confiscarea bunurilor.

Procesul emigrării era îndelungat şi greoi. Până la primirea vizelor de intrare şi de lucru, emigranţii erau ţinuţi în lagăre, ca cele din Austria şi Italia. Evreii erau nevoiţi să tranziteze Israelul sau ţări din America Latină. Cel mai frecvent, cei care reuşeau să ajungă cumva în Vest, cereau azil politic. Unii erau ameninţaţi cu deportarea, majoritatea veneau aproape complet lipsiţi de resurse financiare, iar unii nu cunoşteau deloc limba ţării în care urmau să trăiască, astfel că şi adaptarea la lumea nouă era dificilă şi presupunea alte sacrificii. Până să-şi obţină documentele oficiale de emigraţie, li se putea refuza dreptul de a-şi vizita rudele rămase în ţara natală.

Un emigrant din New York venit din Estul Europei îmi povestea că nu s-a putut duce la înmormântarea mamei pentru că nu avea încă green card, alţii erau declaraţi dezertori de către regimurile comuniste şi li se interzicea revenirea în ţară. Emigrantul dinainte de 1989 ştia că, odată plecat, va trage după el o uşă grea de fier care ar fi putut rămâne pentru totdeauna închisă. Emigrarea era un act disperat şi traumatic.

Anul 1989 deschide pentru ei larg uşa trântită cu furie sau cu deznădejde la plecare, provocându-le încă o dată destinul. Rosturile se schimbă şi ele odată cu soarta ţărilor eliberate din dictaturile comuniste. Cum în curând vor apărea oportunităţi de afaceri şi perspective financiare noi, emigranţii care au reuşit să atingă un standard profesional şi un confort material, se vor gândi să investească în ţara natală, alţii vor dori să participe la dezvoltarea democraţiilor în formare, unii îşi vor relua proprietăți abandonate sau confiscate în ideea că la bătrâneţe pot să-şi petreacă acolo câteva luni pe an, alţii aflaţi aproape de pensie şi rămaşi singuri se pot gândi chiar să se întoarcă definitiv, re-emigrând în ţara natală.

Pentru cei nerealizaţi pe măsura speranţelor în ţara de adopţie, turnura neaşteptată a evenimentelor îi poate însă destabiliza emoţional. Odată cu dispariţia comunismului, le dispare miza şi li se clatină motivaţia principală, că cel puţin trăiesc într-o ţară liberă chiar dacă se confruntă cu dificultăţi materiale. Frustrarea şi orgoliul îi va împiedica să-şi recunoască eşecul în ţara de adopţie, mai ales dacă rude sau prieteni din ţara natală vor ajunge în curând mult mai realizaţi material sau profesional ca ei care au trecut prin trauma emigraţiei. Dilema identitară li se adânceşte, unii cad în cinism, alţii în depresii, şi îşi caută o motivaţie nouă care să ia locul comunismului.

De obicei este identificată tranziţia greoaie spre democraţie, persistenţa mentalităţilor învechite din ţara natală, viciul politicenilor, birocraţia şi corupţia, invocarea imposibilităţii de a se re-adapta acolo, chiar dacă au rămas neadaptaţi şi în spaţiul în care au emigrat. Destinul pare să le joace o farsă cu accente tragice.

Emigranţii din estul Europei veniţi după 1989 au un alt tip de horoscop. La ei principala motivaţie nu mai este de natură politică, ci economică, şi vine din nevoia de realizare profesională sau materială. În general emigrează cei din generaţiile mai tinere, emancipaţi, cunoscători de limbi străine, cu o altă mentalitate, familiarizaţi deja cu valorile vestice. Ei vor evita de la început ghetoul etnic şi vor opta pentru integrare, flexibili, fără complexe şi prejudecăţi.

Uşile au devenit pentru ei fluide, prin lume se circulă acum ca printr-un hotel unde rămâi cât vrei, cât eşti interesat sau cât îţi face plăcere. Chiar dacă pentru a atinge performanţele ţintite în ţara de adopţie vor trece şi ei prin încercări de început de diverse naturi, emigranţii veniţi după 1989 sunt teoretic departe de natura traumelor celor de dinaintea căderii comunismului.

Emigraţia nu mai este în cele din urmă atât o necesitate, cât o opţiune de optimizare a statutului profesional sau material. Doar că societăţile capitaliste vestice se confruntă şi ele cu dificultăţi economice, cu reducerea locurilor de muncă şi recompense diminuate, visul american s-a subţiat, cel al Europei vestice e tulbure, astfel că statele care pe vremuri atrăgeau emigranţi, nu mai sunt azi atât de tentante. Globalizarea a amestecat şi a aplatizat şi visele, şi posibilităţile. Într-un fel paradoxal, emigranţii se luptă acum, într-o lume deschisă, cu o dilemă mai mare decât în timpul segregaţiilor politice sau economice. Destinul lor nu mai poate face salturi atât de spectaculoase ca acum câteva decenii. Şi cu toate acestea, milioane de oameni se află pe drum, între drumuri, căutându-şi împlinirea şi locul unei soarte mai bune.