„Marile iubiri sunt mute.”

Haiduca (1965-1967)

Am fost o fetiță strabică. La patru ani purtam deja ochelari prin care greu puteam camufla faptul că ochiul meu stâng privea undeva, spre interior, în direcția vârful nasului. Nu știu cât am simțit asta ca pe un handicap până în momentul în care a început torpila băieților din curtea blocului:

– Chioara!

– Biciclista!

– Aragaz cu 4 ochi!

Uneori aveau curiozitatea sadică să îmi testeze văzul rupându-mi ochelarii. Mă întorceam acasă plângând, cu bluza ruptă de zbaterile mele ca să scap de ei. Țineam în mâna dreaptă rama și lentila dreaptă și în stânga ce mai rămânea din partea stângă: de regulă, rama fără lentilă. Nu mai voiam sa ies la joacă. Mă închideam în mine și în cărți. Mama suferea lângă mine și încerca să îi înduplece pe copii să se poarte frumos. Ei nu se înduplecau, firește. De cine să mai fi făcut haz?

Într-o bună zi, tata s-a întors acasă în mijlocul unei scene tipice de plâns cu rama ruptă și fără lentile.

– Ce fel de fetiță ești tu să te lași călcată în picioare de băieți? De ce îi lași să te bată și să îți rupă ochelarii? De ce ești fricoasă? Cum îi lași să dea în tine fără să te aperi?

Cred că de asta aveam nevoie. Până în clasa a III-a îmi păzeam cu strășnicie reputația de copil cuminte și înțelept, mă rog, bunica zicea: copil cu frica lui Dumnezeu. Cumințenia și înțelepciunea erau mari atuuri pentru o fetiță la care oamenii mari și alte fete se uitau cu milă și o tratau cu bunăvoință, iar băieții o priveau cu dispreț și o tratau cu batjocură. Căscam gura numai întrebată și spuneam numai lucruri bine cântărite și la locul lor, spre prețuirea celor mari și mirarea iritată a celor mai mici. Da, de asta aveam nevoie. De dezlegarea de cumințenie și înțelepciune. De dezlegarea de frica să nu greșesc, să nu răspund răului cu răul.

Întrebarea tatei m-a eliberat. Am ieșit din nou la joacă, în curte. Complet predictibil, băieții au început să repete incantațiile batjocoritoare. Nu i-am luat în seamă. Nu m-am retras într-un colț. N-am mai incercat să mă joc cu ei de-a hoții și vardiștii. Am jucat solitar șotron și am sărit coarda. Mai mult, râdeam de mă prăpădeam! Cei trei ași ai curții s-au apropiat de mine hotărâți să mă facă să plâng și să mă zbat ca peștele pe uscat în mâinile lor, în timp ce ei mi-ar fi smuls ochelarii, rupt rama și spart lentilele. Am strâns pumnii cât am știut eu de tare. Primul care a ajuns și mi-a înfipt mâna în bluză s-a trezit cu un val de sânge țâșnindu-i din nas. Ceilalți s-au retras și au început să țipe cât îi ținea gura, sub balconul nostru:

– Tanti! Tanti Bîrsan! Mihaela ne bate! Uitați, lui Nicu i-a dat sângele pe nas!

Am plecat acasă. Am ajuns odată cu mama lui Nicu. Ținea într-o mână proba încriminatoare: cămașa cu stropi de sânge a împricinatului și de cealaltă, progenitura cu nasul umflat. Așteptam cu teamă pedeapsa mamei, Ea nu îmi dăduse dezlegare de acte violente de autoapărare.

– Foarte bine i-a făcut! Dacă o singură dată mai îndrăznesc să își bată joc de ea o să

pățească exact la fel.

Privitul strabic l-am rezolvat la sfârșitul clasei a IV-a, la un spital în București. Tata era la academia militară și noi două l-am însoțit în clasele mele a IV-a și a V-a. În primul an, peripețiile cu ochelarista, biciclista, aragaz cu patru ochi au continuat, dar erau asezonate cu o batjocură nouă, de care beneficiau provincialii care invadau spațiul sacru al capitalei Republicii Socialiste România: „Țăranca”. Probabil că în acel an mi-a intrat în cap alternativa la batjocura lor: performanța. Las’că le arăt eu că-s mai deșteaptă, mai cultivată și mai tare ca ei! Am făcut din asta un mod de viață. Eram cea mai bună la școală, cea mai premiată și, pe deasupra (de fapt, asta era miza de bloc), eram cea mai bună la răsturnat capace cu piatra. Un sport periculos. Luam capace de sticle de bere și le puneam pe șina tramvaiului, ca să le calce și să le aplatizeze. Alergam să le culegem după ce trecea tramvaiul, le făceam morman vertical și ținteam de la distanță. Cine răsturna din prima cele mai multe, câștiga. Ce câștiga? Stima celorlalți.

– Ete, bă, țăranca chioară! Bravo băi, Bici!

La blocul la care eram țărancă biciclistă nu am stat decât un an. Ne-am mutat într-o casă, undeva în Chitila, pe strada Sfinții Constantin și Elena. Apariția mea în lumea celor șapte băieți de pe stradă a fost cu totul alta. Cea care venise avea ochi normali, nu purta ochelari și era unsă cu toate alifiile de Calea Griviței. În câteva săptămâni devenise evident că lumea mă vedea altfel. Oamenii mari și fetițele nu mă mai priveau milos. Dimpotrivă. M-au declarat o fetiță drăguță. Se uitau cu plăcere la mine, nu își mai întorceau privirea cu un oftat.

La primele ieșiri pe stradă, căci acolo se jucau copiii în vremurile fără de ecrane și personaje virtuale, am văzut că băieții trăgeau cu arcuri și arbalete. Era vremea jocurilor de-a haiducii, vremea lui Robin Hood și Thierry la Fronde. E drept, eu îl iubeam pe Winnetou. Prima mea dragoste. Aveam sub pernă o poză cu actorul care îl interpreta: Pierre Brice, dar nu era indian, ci îmbrăcat în civil și cu un câine în brațe. Nimeni nu știa taina mea, dar nici nu oftam vizibil. „Marile iubiri sunt mute.” Nu știu eu cine a spus asta, dar mi-a intrat bine in cap. Cum Winnetou era un excelent arcaș, m-am antrenat si eu între caisul din curte și magazia cu lemne. Arc aveam, țintașă bună eram, complexele de țărancă biciclistă se duseseră pe apa sâmbetei. În plus, acolo, urcată în cais, toată lumea era a mea. Cu acest aer de învingătoare am intrat în ceata arcașilor de pe strada mea. Eram o echipă, o echipă minunată, dar care avea nevoie de o căpetenie de haiduci. Și atunci, cinematograful, sireacul, mi-a aruncat mingea la fileu. Toată lumea se îmbulzea la filmul “Șapte băieți și o ștrengăriță”. Acum, la noi, pe strada Sfinții Constantin și Elena – cum o fi scăpat numele ăsta în plin comunism, nu știu – erau fix șapte băieți și aveau și ștrengărița din dotare. Ea și numai ea putea să fie căpetenie de haiduci.

A fost anul meu de glorie al copilăriei mele. Anul în care le-am avut pe toate deodată. Cred că atunci mi s-a urcat la cap.

(sursa foto: youtube.com)