Literatura de azi 
Vladimir Streinu (23 mai 1902 – 26 noiembrie 1970) a debutat ca poet în revista Adevărul literar si artistic, în 1921, iar în calitate de critic, în revista Mugurii, un an mai târziu, cu un articol despre volumul de poezii Pârga de Vasile Voiculescu. Apoi a colaborat la foarte multe alte publicații, ca acelea amintite, la care să adăugăm, doar cu titlu exemplificativ – Săptamâna muncii intelectuale, Cetatea literară, Viața Românească, Gândirea, Mișcarea literară, Universul literar.
Fântâna sufletului meu
Sufletul meu astăzi parcă-i o fântână,
Peste care-n treacăt te-ai plecat, fecioară,
Neştiind că ochii tăi or să rămână
Prinşi în fund pe-oglinda undei de izvoară…
Sufletul meu astăzi – picurare lină –
Stă şi-ascultă singur plânsu-şi de cleştar…
………………………
…Şi te-aşteaptă iar
Să-ţi apleci deasupra-i trupul de lumină.
***
Gravitaţie
Această toamnă, dintre vechi odoare,
Luceferii i-a scuturat gălbui,
Căzând drept stele vii, în mări, de mare,
Iar în grădina omului – gutui.
Copacii toţi din creştere abdică
Şi sbor în laţ de păsări prinse sunt.
O, nici un plop împotrivind ce pică,
Liber-arbitrul să-şi proclame-n vânt.
Pădurile se surpă-ntregi cerute
Şi însumi cad din cumpeni ca un rest,
Mă-nchin cu toate frunzele căzute
Şi ploile pământului acest.
Cu salcia pletoasă, rădăcini
Sucesc ascuns printre şopârle, pentru
A da răspuns acelor origini
Din tainicul şi arzătorul Centru.
***
Noul Saturn
Inima cedrilor sacri nici ea
Nu mai e prinsă ca inima mea.
Ceasul şi ziua şi luna şi anul,
Cercuri pe ape ce nu-şi văd limanul,
Hore pun ca mişcătoare inele,
Limpezi, în jurul inimii mele.
Umbra, rea limbă de ceas, îmi dă roată,
Roată cu spiţe de noapte-ncheiată,
Scrânciobul naltelor reci constelaţii
Suie şi cade-n rotundele-mi spaţii,
Câte vârtelniţi de timp sunt în cer,
Inima toate drept axă mi-o cer.
Ochi bulbucaţi dintr-al noulea turn
Cată crucişi către noul Saturn,
Căruia naşterea-n noapte i-o-mbină
Multa rotirilor muzică lină.
***
O, de-am putea…
Doamne, când va fi lumină-afară!
Ploaia zuruie prelung şi doare,
Pe sub ochii lumii fără zare
Lacrimile albii îşi săpară.
De la soare aşteptăm, în ploae,
Un alint melodios de şaluri,
Din mizeria fiertelor gunoae –
Să se’nvoalte clare idealuri.
Ce e’n noi decât un lut de ţintirim?
Unde – gând şi unde – tină?
Ca fereşti prin care să privim
Nici o clipă n’avem de lumină.
O, de-am putea ca trupul, în noroi,
Să-l lepădăm ca pe un vechi vestmânt,
Să urcăm ca fum înalt din noi
Şi să nu ne mai simţim pământ!
Iar, în pustietatea Ta cerească,
Tu, Doamne, suferind de prea mult soare,
Durerile să ni se înfrăţească
Şi să plângem stele căzătoare.
(sursa foto cover: livejournal.com)
