Poţi trăi foarte bine şi fără să citeşti. Dar…

„Citesc tot mai rareori din plăcere, deși continui să nu cunosc plăcere mai mare decât cititul. Cu excepția scrisului. De scris, scriu fără dificultate. Dar rescriu, de obicei, de mai multe ori, orice text pe care-l consider important. Mulți mă socotesc spontan, deși reluările acestea sunt un semn de elaborație. Norocul meu a fost dintotdeauna că mi-a plăcut să scriu. De aceea am și scris, se vede, atât de mult. Îmi înving de fiecare dată lenea înnăscută, silindu-mă să duc la bun sfârșit ceea ce am început. Istoria critica a reprezentat, din acest punct de vedere, cel mai mare pariu cu mine însumi. Am, în scris, mania lucrului încheiat, care e forma mea de ordine, dar care se bate cap în cap cu impulsul de a nu admite, în viață, nicio ordine prestabilita. (…) Politic, am fost un liberal bine temperat de un spirit conservator. N-am iubit inovațiile, dar nu-i urăsc pe avangardiști. Detest, mai presus de orice, isteria, delirul, iraționalitatea. Raționalismul meu incurabil nu e scutit de o puternică atracție pentru ce nu înțeleg.”

„Prima activitate pe care memoria mea o înregistrează, în care eu sunt subiect individual şi orgolios, este scrisul. Nu cititul (care mă prindea ca şi joaca): scrisul. Am devenit conştient de mine scriind. Mai ales că nu ştiu cum şi când am învăţat literele. Gândindu-mă bine, le-am ştiut dintotdeauna. Nici părinţii mei nu-şi amintesc cine şi când m-a învăţat să citesc. M-am pomenit citind, aşa cum m-am pomenit jucându-mă: înainte de a fi eu însumi.”

„Ceea ce îmi amintesc foarte clar este sentimentul de proprietate pe care mi-l trezeau cărţile mele. Înainte de a fi un cititor adevărat, eram, iată, posesor de cărţi. Asta îmi plăcea nespus. Proprietatea privată era pe cale de dispariţie în România, dar eu mă simţeam, la cei nouă sau zece ani, proprietar. De cărţi.”

 „Şi a venit Roşu şi negru. Nu mai citisem nimic asemănător. Adoraţia pentru Turgheniev a pălit. Doar Război şi pace, descoperit imediat după aceea, m-a mai adus într-o stare de fericire la fel de mare. Au fost primele romane din cauza cărora, citindu-le  pe nerăsuflate, sufeream că se încheie mai repede decât mi-aş fi dorit. (…) Eram pur şi simplu ameţit şi mort de curiozitate să aflu ce păţesc personajele; întârziam deliberat să închei capitolul, prelungindu-mi plăcerea.”

„Poţi trăi foarte bine şi fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. Personal, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc, dimineaţa, în călătorii (ba chiar şi în tramvai), pretutindeni şi oricând, citesc. Nu mă pot închipui fără să ţin o carte în mână. Îmi e uneori de ajuns s-o răsfoiesc. Gestul mecanic al cititului mă satisface adesea. Când era foarte bătrân, tata nu mai citea decât romane poliţiste: aceleaşi, de mai multe ori. Le uita şi le relua. Aşa fac şi eu cu unele cărţi. Am uitat uneori ce am citit în ele. Am uitat alteori că le-am citit. Plăcerea lecturii rămâne de fiecare dată întreagă. În cele mai multe cazuri, le ţin perfect minte şi aş putea să vorbesc la nesfârşit despre ele, fără să le am dinainte, să le deschid şi să le ordonez, aşa cum eroul Orbirii lui Canetti îşi depune pe rafturi invizibile cărţile din cap, una câte una, cu grijă şi cu tandreţe, atent să nu le murdărească ori să nu le boţească. Pe cele noi, le aştept cu sufletul la gură. Curiozitatea nu m-a părăsit niciodată. O carte nouă este lucrul cel mai frumos  care mi se poate întâmpla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărţile.”

„Nu se poate trece peste influenţa pe care Călinescu a avut-o asupra formării modului nostru de a gândi şi de a scrie critică. Fie şi numai din acest motiv, preţul recuperării lui Călinescu, de altfel, ca şi al lui Arghezi sau Blaga, în anii ’50-’60, merita să fie plătit. Generaţia noastră stă martoră. Au fost şi sunt discuţii contradictorii pe această temă. Tinerilor scriitori de după 1989 li se va fi părând cinică observaţia că noi am avut de câştigat de pe urma abdicărilor morale ale unor mari scriitori, abdicări care au permis reconsiderarea lor oficială exact când aveam mai mare nevoie de ea. Tinerii ar trebui să înţeleagă că, dacă noi, profesorii lor, am fi fost lipsiţi de lecţia critică a lui George Călinescu, ei înşişi n-ar fi fost ceea ce sunt. Cultura e o ştafetă. Chiar şi relativ târziu, când i-am descoperit noi, „clasicii” interzişi în deceniul şase, pe care nu i-am învăţat la şcoală (Maiorescu, Macedonski, Bacovia, Papadat-Bengescu, Arghezi, Blaga, Voiculescu, Lovinescu şi altii, legiune), au reprezentat o hrană spirituală în lipsa căreia, nu doar noi, ci şi urmaşii noştri, am fi suferit de inaniţie.”

„Cititorul cel mai atent era, în comunism, cenzura. Ochiului ei vigilent nu-i scăpa nimic din ce scriam. Mai insidios era ochiul autocenzurii. Cenzura mai lăsa câte o pleoapă să-i cadă. Autocenzura era un reflex permanent. Ochiul ei nu aţipea niciodată.”

„În definitiv, în timp ce îmi aresta părinții și mă condamna la un handicap social (dosarul meu de cadre), comunismul avea pretenția de a mă forma în spiritul acelorași valori ca și cele ale lui Jules Verne. Aici este mișelia suprema. Și ea provoca destulă confuzie în mintea mea. Comunismul îmi arăta simultan două feîe: una schimonosită de neîncredere și de ură (ura de clasă), alta zâmbitoare. luminoasă, progresistă. Cărțile pe care mi le îngăduia (ale lui Jules Verne printre ele) nu se potriveau cu lumea in care comunismul mă silea să trăiesc.”

„Ştiam demult că nu sunt în stare să scriu o carte cum este Scrisori către fiul meu a lui Gabriel Liiceanu. Nu e vorba doar de a-mi respecta, eu, cel dintâi, intimitatea. Nici de o banală pudoare. Pur şi simplu nu sunt ceea ce se cheamă un introspectiv.”

„Despre personajele din literatură păstrez imagini mult mai puternice decât despre oamenii pe care i-am întâlnit. Şi nu sunt sigur că ştiu tot atâtea despre femeile pe care le-am iubit câte ştiu despre Anna Karenina sau despre Adela.”

(fragmente din „Viață și cărți”, Ed. „Paralela 45”, 2009)

(sursa foto: businessmagazin.ro)