Maria-Monalisa Pleșea 
”La Matei Vişniec, absurdul este doar oglinda unei realităţi pe care el o descrie şi o re-scrie”, interviu cu domnul Mihai Lungeanu, renumit regizor, specialist în teatrul lui Matei Vișniec, dovadă fiind și lucrarea Personajul virtual sau calea către al V-lea punct cardinal la Matei Vișniec, publicată la editura Eikon, Cluj, 2014.
– Ce vi s-a părut special în teatrul lui Matei Vișniec astfel încât să-i regizați de mai multe ori piese renumite?
Îndrăznesc să spun că, de cele mai multe ori, am avut senzaţia că textele lui Matei Vişniec sunt scrise de… mine. Înţeleg prin aceasta o înţelegere empatică a rosturilor sale creative, a temelor care îi bântuie dramaturgia, a mijloacelor literare pe care le foloseşte şi, mai ales, a idealului pe care stă ascuns (sau nu) în materia intimă a poveştilor pe care Matei le transformă în metafore, fabule, parabole sau complexe şi derutante jocuri teatrale. Un „teritoriu” dramaturgic fascinant, demn de cele o mie şi una de nopţi, unde timpul şi spaţiul se topesc şi re-definesc reciproc, acaparând subtil mintea şi sufletul cititorului (sau a „vânzătorului”).
– Cum ați descoperit teatrul lui Matei Vișniec?
Am avut şansa de a-l cunoaşte, personal, la momentul începuturilor dramaturgice, atunci când doar poezia (şi ea, din pornire atinsă de fiorul unei teatralităţi implicite) îl promova printre cei mai originali, talentaţi şi surprinzători creatori de ficţiune literară. M-a onorat cu încrederea sa în procesul de urzire (şi de ursire) a textului său intitulat (la vremea aceea sugestiv de subversiv) ŢARA LUI GUFI, dându-mi senzaţia că, prin inedita scriitură propusă, primesc permisiunea de a intra într-un magic teritoriu al unei noi teatralităţi, unde libertatea de exprimare se împletea fericit cu noutatea mijloacelor de expresie. Am rămas de atunci fascinat de puterea sa de creaţie, precum şi de diversificarea „teritoriilor” pe care le-a cucerit în admiraţia devenită internaţională (poezie, dramaturgie, roman, jurnalistică, eseu).
– Matei Vișniec – dramaturg al absurdului sau un absurd care transgresează strictele formulări teatrale?
Cred că la Matei Vişniec absurdul este doar oglinda unei realităţi pe care el o descrie şi o re-scrie fiind întotdeauna convins de normalitatea adevărurilor conţinute (şi/sau descoperite) şi de reala capacitate a noastră, a cititorilor, de a le descifra şi re-utiliza spre bucuria şi devenirea personală. Matei este un „seismograf” al realităţii, şi nu face altceva decât să ne descopere cât de absurdă a devenit realitatea în care trăim.
– Care sunt principalele provocări ale unui regizor care pune în scenă piese vișnieciene?
Principala provocare este chiar autorul, care prin extraordinarele sale didascalii, se dovedeşte cel mai inventiv şi mai creativ regizor. „Lumea” descrisă de cuvintele sale devine atât de reală, de concretă, de palpabilă, încât doar cu sincere eforturi de imaginaţie te poţi feri de vraja, de fascinaţia, de atracţia propunerilor sale. Aproape că autorul îţi oferă nu numai un text (şi pretext) dramatic, dar şi un spectacol gata închegat, făcut parcă anume pentru tine, pe care cu greu îl mai poţi transmite şi celorlalţi. Te provoacă să te reinventezi (pe tine, spirit la rândul tău creativ), pentru a-l descoperi, înţelege şi „traduce” teatral pe el. Tentaţia de a te supune „baghetei” creatorului este mereu prezentă şi definitiv copleşitoare.
– Care credeți că sunt așteptările publicului în cazul unei piese de teatru din sfera estetică a absurdului?
Nu ştiu în ce măsură publicul are o proprie definiţie a absurdului, pe care să o „compare” cu propunerile venite de pe scenă, dar cred că publicul „simte”, intuieşte, descoperă că ceea ce îi este oferit (dramaturgic, spectacologic) reprezintă un posibil răspuns la întrebări încă nepuse. Teatrul nu dă răspunsuri, e drept, dar te face conştient de necesitatea lor. Publicul aşteaptă ceea ce, inconştient, ştie deja, dar nu poate formula. Publicul vine la teatru pentru a fi alături (şi împreună) cu cei care îi propun o deslușire a unor poveşti care au rămas încă necitite.
– În cazul pieselor absurdului la Matei Vișniec, ați avea o anumită viziune a regizorală?
Mă tem că „absurdul” nu poate fi pus în scenă. Pentru simplu motiv că este unul dintre cele mai subiective moduri de a răspunde la provocările realităţii. Orice răspuns (sau propunere scenică) poate primi definiţia de „absurd” în cazul în care intră în conflict cu propria noastră percepţie a subiectului aflat în discuţie. Am putea spune că realitatea (natura) nu este niciodată absurdă, şi că doar noi ne poziţionăm într-o atitudine (părere, convingere) care declanşează conflictul prin neînţelegere.
– Ați alege un personaj preferat din piesele lui Matei Vișniec? De ce ?
Pentru mine, MADOX a devenit emblematic. El cutreieră, discret şi subtil, atât mintea fiecărui personaj propus de Matei Vişniec, cât şi mintea fiecărui cititor al operei sale. Pentru că MADOX reprezintă aşteptarea, visul, speranţa, frica, angoasa, răspunsul edificator sau întrebarea salvatoare. Fiind el astfel prezent peste tot, pe mine mă fascinează să-i descopăr urmele şi influenţele. Aşadar, toate personajele lui Matei îmi devin apropiate, mă provoacă la dialog şi mă determină să le acord toată atenţia, dragostea şi înţelegerea. Este de notat că prin comparaţie cu un alt celebru personaj al teatrului (definit ca) absurd, anume cu GODOT, care este în permanenţă aşteptat, deşi nu apare niciodată, MADOX îşi dovedeşte generozitatea sosind pentru toţi, în acelaşi timp. El ne provoacă limitele, obligându-ne să reacţionăm. Adevărata problemă rămâne cum?!!
– Care vi se pare piesa vișnieciană cu cele mai multe disponibilități teatrale/ regizorale?
Foarte greu de ales. Cred că fiecare dintre cei care au şansa de a descoperi (citind, jucând, regizând) teatrul lui Matei Vişniec îşi poate crea propriul sistem de apreciere. Oferta autorului este atât de bogată încât ar fi neproductiv să propunem „reţete” personale. Oricum, dacă textele sale au ajuns să fie jucate frecvent în „toate colţurile lumii” (o lume vieţuind totuşi pe un corp sferic!) înseamnă că fiecare „terminal” (actor, regizor, scenograf, compozitor sau simplu cititor) are propriul răspuns la provocarea de a descoperi cele mai atractive (şi incitante) disponibilităţi teatrale. De observat multitudinea variantelor şi provocărilor pe care autorul le pune în faţa oamenilor de teatru: de la monologuri la texte implicând zeci de interpreţi, de la dialoguri dramatice la texte parabolice cu o mulţime de personaje interpretabile de echipe restrânse de cinci-şase actori.
– Care ar fi relația ideală dintre regizorul Mihai Lungeanu și dramaturgul Matei Vișniec?
Cea care este. El, autorul (creatorul), produce, propune şi provoacă permanent, iar eu, regizorul (receptorul), încerc, în măsura posibilităţilor, să transmit celorlalţi ceea ce am descoperit, înţeles sau simţit la impactul cu oferta dramaturgului. Nu ascund nici plăcerea (şi nevoia) de a mă reinventa de fiecare dată, pentru a corespunde propunerilor sale, cu speranţa că fiecare revelaţie este ascunsă cu tâlc, aşteptând doar o posibilă călăuză spre deschiderea drumurilor. Sau un Văzător care să ne trezească dorul (şi nevoia) de a descoperi Lumina.
– Eugen Ionescu si Matei Vișniec – provocări și alegeri în privința teatrului absurdului?
Toată lumea vede apropierea dintre cei doi mari dramaturgi. Mulţi văd şi diferenţele care lasă loc particularităţilor prin care îşi desfăşoare personalitatea specifică. Puţini cercetători aleg însă căutarea unor răspunsuri la provocarea pe care această paralelă (Ionescu / Vişniec) o ascunde: aceea a motivaţiilor comune, a sensibilităţii comune, a reacţiei comune în faţa unei realităţi care depăşeşte capacitatea omului de a o înţelege… Rinocerii ionescieni stau ascunşi în teatrul „descompus” de Matei Vişniec… Berenger cel real (pieton al văz-duhului) îl anunţă pe Madox cel virtual (emisar al văz-duhului)… Coşmarurile şi disperările „victimelor datoriei” se întretaie cu fantasmele şi utopiile care menţin în viaţă (prin teatralitate) personajele ascunse în „buzunarele” noastre, cu (sau fără) pâine. Lupta personajelor ionesciene cu absurdul concret (istoric, politic, administrativ) îşi găseşte ecou în lupta personajelor lui Matei cu propriile fantasme, neputinţe sau idealuri înăbuşite… În ambele texturi dramaturgice putem găsi însă o nedisimulată speranţă în capacitatea omului de a-şi înţelege şi perfecţiona evoluţia, tinzând spre desăvârşire. Poate, chiar spre al V-lea punct cardinal: în sus.
– Care sunt ingredientele / constrângerile pe care un regizor le are în vedere pentru o adaptare a unei piese la radiodifuziune?
Aici povestea devine şi mai fascinantă. Nu numai că imaginaţia autorului oferă aproape toate soluţiile (regimul sugestiilor sonore în dramaturgia lui Matei Vişniec ar merita un studiu aparte), dar însuşi textul lui cere o anumită rostire, mai mult sau mai puţin muzicală, însă perfect ritmată şi acordată sensurilor ascunse. O analiză în profunzimea etajelor semantice şi o inspirată cernere a mijloacelor propuse poate aduce lumina necesară în orientarea „radiofonică” prin teritoriul dramaturgic. Într-o variantă de spectacol radiofonic, replicile pot deveni personaje, sunetele pot sugera acţiuni, muzica poate depăna o poveste: toate acestea se întâlnesc şi se suprapun în imaginaţia suverană a ascultătorului, pentru a construi un adevărat „film” al textului, o stare de implicare creativă, agrementată cu propriile sale „imagini”, determinate de sugestiile sonore pe care „adaptarea” radiofonică le presupune şi propune. Spectacolul radiofonic devine astfel nu numai o poveste bine structurată oferită deliciului auditiv, dar şi o experienţă iniţiatică, plină de surprize şi schimbări de ritm, de revelaţii şi de amintiri, care oferă satisfacţie şi ochiului interior („bucuria ochiului din ureche”), oferindu-i plăcuta iluzie a participării. Teatrul radiofonic se realizează numai „cu materialul clientului”, adică nu poate fiinţa decât în bună armonie cu zestrea creativă, spirituală şi culturală pe care ascultătorul este dispus să o ofere în schimbul sugestiilor sonore. Constrângerile devin provocări, provocările depăşite devin satisfacţii garantate. Pentru toţi participanţii. Inclusiv pentru autor.
Vă mulțumim și vă dorim mult succes!
Interviu realizat de prof. drd. Maria- Monalisa Pleșea, 3 mai 2016
Imagine cover: Matei Vișniec văzut de Andra Bădulescu (sursa foto: alchetron.com)
