Un tête-à-tête cu un leu

Daniel Cristea-Enache: Mă străduiesc să pun o singură întrebare, deși uneori mi s-a reproșat că intervențiile mele sunt prea scurte și că întreaga muncă ar cădea pe umerii celui intervievat (ceea ce, de altfel, e perfect adevărat).

Muntele, de oriunde ar fi, e „pe verticală”; dar cum au fost nu ascensiunile dvs. montane, ci călătoriile „pe orizontală”, cele în străinătate (ați ajuns și-n Noua Zeelandă) și cele în țară? Nu păreți a fi nici un călător neobosit, nici un sedentar tipic. Este interesant de văzut dacă bucuria excursionistului e, la Nicolae Manolescu, mai mare decât pofta omului de a fi lăsat în mediul lui.

Nicolae Manolescu: În nu mai știu care volum de Teme, răspundeam, luându-mă după Roland Barthes, la întrebările: ce-mi place, respectiv, ce nu-mi place. Între lucrurile care îmi plăceau pe vremea aceea se aflau aeroporturile. Ceea ce poate să însemne călătoriile. Nu mai țin minte exact dacă le aveam neapărat în cap pe acestea din urmă, deși așa s-ar părea, prin extindere. Astăzi sunt eu însumi mirat de preferința pentru aeroporturi. În ultimul deceniu m-am aflat pe atâtea, încât nu-mi mai spun nimic. Cred că odinioară vedeam în ele nu un simbol al călătoriei, nici unul al ieșirii din țară, atât de dificilă înainte de 1989, ci un fel de mise-en-abyme a civilizației occidentale, plină de tot ce nu se găsea în România comunistă, un fel de galantar minunat în care era expusă bogăția lumii libere. Înclin să-ți dau dreptate când presupui că nu sunt nici un călător, nici un sedentar sută la sută. Câte ceva din amândouă, mai degrabă. Bucuria de a călători se învecinează cu aceea a aventurii în spațiu și, de ce nu, în timp. Or, eu nu-mi recunosc nici cel mai mic spirit de aventură. Sunt un burghez speriat de cel mai mic disconfort. Probabil că am călătorit din curiozitate: ca să descopăr alte lumi, alte peisaje fizice și morale, alte tradiții, obiceiuri, cutume, în definitiv, alte culturi. Dacă literatura străină o puteam descoperi în cărți (citesc în câteva limbi, inclusiv în… română), cultura, în sens larg, nu e totdeauna accesibilă direct în țara ta de baștină. O experiență de neuitat a fost, de pildă, descoperirea picturii impresioniste din muzeele pariziene. Se întâmpla în 1967. Mi-am dat seama că nici chiar splendidele albume Skira nu reproduceau fidel culorile sau nuanțele din tablourile lui Monet și ale prietenilor săi, reuniți prima oară într-un Salon al Refuzaților de către oficialitatea culturală a epocii lor. Ca să nu mai vorbesc de Van Gogh de la Amsterdam. Mona Lisa, ea, era aceeași, în bună măsură, nu neapărat pentru ochiul unui specialist, dar cu siguranță pentru al unui amator ca mine. Spectacole de teatru sau orchestre faimoase au venit de-a lungul timpului în România. Am putut asculta cântăreți celebri, în sală, înainte de a exista comerțul actual cu înregistrări. Dar e vorba de contacte întâmplătoare și norocoase. A le vedea pe toate acesta acolo unde sunt create e cu totul altceva. La acest fel de curiozitate m-am referit. Eram convins că, dacă aș fi fost un critic artă, precum colegii mei de generație, Dan Hăulică sau Andrei Pleșu, n-aș fi putut scrie nimic valabil fără să fi vizitat muzeele din alte țări. Dacă m-am enervat pe Andrei Pleșu pentru una din cărțile lui cele mai bune, Pitoresc și melancolie, despre care am scris o cronică favorabil-stupefiată, a fost pentru asprimea cu care, în spiritul lui Noica, îi trata pe frivolii și nefilosofii impresioniști. Noroc că fusesem înainte la Paris și-i văzusem cu ochii mei! Altfel, mi-ar fi venit greu să-mi exprim un punct de vedere contrar aceluia al unui strălucit critic de artă cum este Andrei Pleșu. Punct de vedere pe care l-am păstrat și în Istoria critică. N-am idee dacă și Andrei Pleșu l-a păstrat pe al lui, fiindcă n-a mai scris despre impresioniști, mărginindu-se să reediteze cartea din 1980. Mai cu seamă în condițiile izolării noastre din anii de comunism, călătoriile în străinătate erau o gură de oxigen intelectual. Cred că de aceea mi-am înfrânt sedentarismul și am călătorit relativ mult și de plăcere.

Așa se face că am văzut mare parte din lume. Mi-a greu să enumăr măcar țările de pe toate continentele în care am fost. Nu-mi lipsește doar spiritul de aventură, dar și simțul naturii. Așa că în SUA n-am fost nici la Niagara, nici la Marele Canion. Am preferat New York-ul, San Francisco sau New Orleans, universitățile Columbia, Princeton, UCLA, Berkley și altele, muzeele, teatrele, librăriile. În Noua Zeelandă, pentru care soția mea a făcut o pasiune, natura era lucrul cel mai important, inclusiv oamenii, extraordinari, primitori, calzi, ca unii aflați la capătul lumii, ceea ce m-a obligat să recunosc că nu sunt chiar atât de nesimțitor pe cât pretind la frumusețea locurilor. Tot așa în Africa de Sud, unde am fost de două ori, și unde, dacă n-ar fi teribila insecuritate din marile orașe, mi-ar plăcea să trăiesc. Doar că, dacă ești european, călătoria cu avionul până, bunăoară, în Noua Zeelandă e bestială: peste 40 de ore de zbor la dus și alte 40 la înapoiere. Cu escale, cu tot, desigur. De la Paris la Aukland traversezi 12 fuse orare. N-a trebuit să-mi adaptez ceasul. În Africa de Sud am avut șansa de a-l întâlni pe Mandela, în 1966, doi ani după acordul care a condus la dispariția apartheidului. În cea de a doua călătorie, am fost în marile rezervații naturale ale țării și am văzut, pe viu și în libertate, patru animale din cele cinci mari cu care se mândrește Africa. N-oi fi având eu simțul naturii, dar să ai șansa unui un tête-à-tête cu un leu nu e de ici de colo. Cunosc binișor Germania, grație bunului meu prieten, regretatul Paul Miron (Elsa, soția lui, se află la noi, când scriu aceste rânduri), care ne-a invitat, fără să ne cunoască altfel decât din scris, la Universitatea din Freiburg, în 1967, pe Sorescu, pe Alexandru și pe mine, iar mai apoi de numeroase ori în decursul anilor. Fiica mea locuiește la Berlin cu mama ei. Germania mi-a devenit o țară familiară. Chiar dacă nu și familială. Ca și Franța, ale cărei minunății le știu par coeur. Sunt îndrăgostit de Paris, firește, dar și de Normandia, unde am prieteni celebri, ca Flaubert și Maupassant, dar și personali, sau de Bretania, ca să nu mai vorbesc de Nice, unde am fost la Nicolae Balotă de multe ori în anii din urmă, până la moartea lui neașteptată nu demult. Spania o cunosc mai puțin, spre deosebire de Portugalia, unde am fost de două ori, când erau ambasadori ai României Mihai Zamfir și, respectiv, Vasile Popovici, care m-au plimbat peste tot, până și la Cabo da Roca, punctul extrem occidental al Europei. În treacăt fie zis, când Mario Vargas Llosa a fost laureatul Marelui Premiu Ovidius al „Zilelor și Nopților de Literatură” de la Neptun, scriitorul peruvian a ținut să meargă la Histria ca să vadă, spunea el, punctul extrem oriental al aceleiași Europe. În mașină, traversând Dobrogea, Ana, fiica mea, care avea trei ani, îl scutura de umăr spunându-i: „Mario, trezește-te, uite ce frumoasă e țara mea!” Câțiva ani mai târziu, eram deja la Paris, puțin înainte ca Llosa să primească Nobelul, scriitorul se afla la Casa Americii Latine de pe Boulevard Saint Germain, care îi consacrase o expoziție. L-am vizitat și i-am amintit de imboldul fiicei mele. Nu pot încheia fără a aminti de Praga, unul din orașele pe care le iubesc cu asupra de măsură. Oho, dar câte altele mai sunt, pe care nu apuc să le menționez.

Foto: Dinu Lazăr

Cât privește călătoriile prin țară, acestea s-au rezumat până târziu la mersul pe munte, despre care ți-am vorbit. Și azi sunt mirat de faptul că mulți dintre noi nu iubesc muntele și, iritat de reclamele agențiilor de voiaj care recomandă aproape exclusiv marea, îmi vine să-i fac o reclamă gratuită. Când Elena Udrea a venit la Paris cu programul Choice of the land, am rugat-o să lase palmierii de pe litoral, căci, dacă vreau să văd palmieri, am unde să mă duc în lume, și să acorde atenție munților României, care au copacii lor specifici. Sunt patriot, nu naționalist, așa că iubesc fagul și bradul la fel de mult ca și palmierii, dar mi se pare corect să ne lăudăm cu ce avem noi, nu cu ce au alții. Elena Udrea, pe care n-am întâlnit-o decât de două ori, dar pe care o apreciez, spre deosebire de atâția dintre foștii ei amici politici, a plecat urechea la ce i-am spus și a făcut câteva programe montane, inclusiv planul de redresare a drumului forestier de la Dăiești din Vâlcea la Vârful Cozia, de pe înălțimea căruia se pot vedea, în zile senine, toate lanțurile muntoase din țară, ba chiar și Dunărea. Prin țară am umblat cu adevărat abia în anii 1990, mânat de politichie și de obligații electorale. Nu-mi pare câtuși de puțin rău de timpul petrecut pe drumuri. Pot spune că am descoperit frumusețile patriei, iartă-mi clișeul, dar n-am altceva mai bun la îndemână, pe care în acele împrejurări le-am putut admira cu adevărat. Prietenul nostru Gabriel Chifu, care mă însoțește de peste un deceniu în drumurile pe la Filialele USR din țară, e mirat de cât de bine cunosc locurile și oamenii. Concluzia potrivită ar fi că nu numai peregrinările politice ne învață ceva, dar și cele literare. Sunt gata să-mi pun la dispoziție, oricând (dar nu oricui!) talentele de ghid turistic. Profit de întrebare (mulțumesc că te-ai învățat minte și mi-ai adresat una singură!) ca să-mi fac puțintică reclamă, poate utilă, acum la bătrânețe, sedentarului care am fost și am rămas, prin meseria cititului și scrisului, de la care mi se trag atât statul pe scaun (nu acela de președinte al USR, ci al meu de acasă!), cât și durerile de spate.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

(sursa foto cover: shadow-mirrorworld.blogspot.com)