Maria Morariu
Am vrut să las oamenilor o operă plină de dragoste de viață – am vrut să calc peste toate tristețile, peste toate neliniștile sufletului meu, dar n-am putut. […] Ce aș putea spune oamenilor pentru a-i convinge că viața e frumoasă, veselă și fericită? Ca să fiu sincer, în viața de toate zilele nu mai pot trăi fericirea. Nu mai trăiesc decât în artă, în pictură și mai ales în muzică. – Ion Ţuculescu
Personalitate complexă, medic, biolog, dar cunoscut mai ales ca pictor, Ion Ţuculescu (19 mai 1910- 27 iulie 1962) rămâne unul dintre cei mai importanţi artiști plastici români, un expresionist care trece dincolo de orice tipare, prin cromatica sa de o forţă neobişnuită care îl situează în domeniul marii arte, alături de Van Gogh (… şi nu cred că este o afirmaţie exagerată!).
Provenit dintr-o familie de intelectuali, Ţuculescu urmează cursurile Colegiului Național „Carol I” din Craiova, unde în orele de desen primește primele îndrumări de la profesorul său, Eugen Ciolac, de la care a aflat o parte din tainele picturii, iar prima expoziție la care a fost remarcată prezența pictorului diletant Ion Țuculescu – alături de a fratelui său Șerban – este cea organizată în 1925, în sala de recepții a Palatului Administrativ al județului Dolj. Deși apreciat pentru talentul său artistic, Țuculescu nu se va îndrepta către o școală superioară cu profil artistic, ci se înscrie la Facultatea de Științe Naturale a Universității din București, pe care o va absolvi în 1936, în paralel frecventând și Facultatea de Medicină, pentru a obţine doctoratul în 1939 cu calificativul magna cum laude. Deși se dedicase studiului, Ion Țuculescu continuă să picteze și are prima expoziție personală în 1938 în sala Ateneului Român din București. Până în anul 1960 participă la mai multe expoziții colective, expune la Salonul Oficial în 1941 și 1945, deschide șapte expoziții personale în clădirea Ateneului Român. Tocmai studiul biologiei şi al medicinii l-au ajutat să pătrundă tainele materiei vii, descoperind prin asta ce înseamnă suferinţa dar şi înălţarea, simţind nevoia să se ridice mereu pe o treaptă superioară, acolo unde culorile deveneau terapie.
Ochii demiurgului
Se pot distinge în arta pictorului trei cicluri de lucrări distincte, inspirate din realitate, dar prezentate în mod simbolic. Putem vorbi de faza folclorică, prezentă în perioada 1947 – 1956, atunci când opera sa punea în valoare elemente decorative ale artei populare; apoi faza decorativ-abstractă, un ciclu dominat de acordul cromatic albastru-oranj şi având drept piesă reprezentativă lucrarea Marină cu fluturi oranj. A treia, Faza neagră, este cea în care motivul ochilor apare cu predilecţie şi chiar devine definitoriu, ca fiind partea cea mai expresivă a feţei umane. Cele mai importante lucrări ale acestei faze simbolic – fantastice sunt: Ochii demiurgului şi Ochi calători.
Din păcate, se stinge din viață la numai 52 de ani, într-o perioadă în care artistul ar mai fi avut multe de spus şi de pictat. Dacă până atunci renumele său de artist în rândul publicului şi al criticilor fusese nu mai mult decât o admiraţie palidă, începând cu anul 1965, odată cu neuitata retrospectivă postumă, Ion Ţuculescu este transformat într-un mit, iar publicul se trezeşte dintr-o dată în faţă unei arte care le atingea toate simţurile, o artă care trebuia întâi absorbită şi abia după aceea admirată. Ţuculescu rămâne prin opera sa un artist de geniu, de o verticalitate care nu concepea să lucreze după „reţetă”.
Mare fermecătoare
Ion Țuculescu a pictat până în ultima clipă, credincios țelului său, lăsând în urma lui o operă trainică și cutezătoare, cu care, în anii următori, poporul nostru se va mândri tot mai mult, cum s-a petrecut și cu opera lui Constantin Brâncuși. Biruința lui Țuculescu este mare și pilduitoare, fiindcă este una dintre acele biruințe mari și pilduitoare de după moarte care, din timp în timp, ne zguduie conștiințele și îmbogățesc tezaurul spiritual al omenirii.- Geo Bogza
(foto cover: Autoportret cu frunză)
Imagini: adevarul.ro
