Constantin CucoșConstantin Cucoș
14.05.2016

Educația – ca pregătire pentru veșnicie

Trăim într-o lume în care se valorizează maximal prezentul și apropiatul. Ceva este catalogat a fi bun sau folositor, inclusiv în educație, în măsura în care servește unei cauze sau cerințe concrete. Se tot spune că învățământul trebuie să fie centrat pe competențe pretinse de „piața muncii”, se critică orientarea „generalistă” sau „abstractă” a educației, se încurajează dimensiunea „antreprenorială” a formării – de la cea primară până la cea universitară. Se repudiază „învechitul”, ceea ce nu are legătură cu „viața”, ceea ce aparent este tras pe linie moartă (greaca, latina), ceea ce nu slujește unui scop imediat. Omul este educat prioritar pentru a ști să facă hic et nunc – nu și pentru a ști de ce face ceea ce face, cum ar putea să facă și altfel, ce acțiune este mai importantă etc. E nevoie de „roboței” eficienți, care, așezați cum și unde trebuie, fac ceea ce sunt programați să întreprindă. Scopul educațional este vizat doar în dimensiunea lui pe termen scurt, și nu una de lungă durată. Dimensiunea finalistă a educației este concepută de multe ori în mod îngust: trebuie să îi formăm pe oameni pentru lumea de zi, și nu pentru cea care urmează să apară.

Departe de a pune sub semnul întrebării dimensiunea practică a formării, dorim să tragem un semnal de alarmă în legătură cu excesul de „pragmatizare” a educației și înscrierea ei pe extrema „utilitaristă”. Și această luare de atitudine, o punem sub semnul următoarelor considerații:

  1. Dintotdeauna educația a vizat nu doar prezentul, cât mai ales perspectiva (a persoanei, a comunității). Educația este o construcție pre-vizionară, o „con-ducere” a ființei către alte zări decât cea în care este situată la un moment dat. Este în propriul educației ca ea să fie cu un pas înainte față de ceea ce lumea se arată acum. O educație pertinentă este anticipativă și se face nu numai pentru o lume dată, ci și pentru cea care poate să se ivească. Prin educație, forjăm viitorul și îl „forțăm” să se prefigureze în forma dorită. O educație care nu se face cu „fața” către viitor nu are sens, nu este viabilă, nu produce transformări.
  2. Educația pentru prezent poate să aducă beneficii sigure, așteptate, dar pentru un context dat și un timp determinat. Ea este o formare „de menținere”, care conduce la o bună inserție în lume, la întronarea statu-quoului, la stăpânirea sau coabitarea cu scenarii sigure, știute. Aduce un confort și o securitate pentru situații predictibile. Doar atât. Nu face față, însă, la realitățile inedite, când datele socio-culturale se modifică, când apar înnoiri, rupturi. Or, lumea este dinamică, evoluțiile sunt de multe ori improbabile, ceea ce conduce, în perspectiva acestei filosofii educaționale, la neadecvare, slabă priză a realității, inoperabilitate în raport cu viitorii posibili.
  3. Educația trebuie să se așeze și să înceapă cu o pregătire multi-valorică, generală, și apoi poate fi orientată spre o zonă anume, prin achiziționarea unor competențe specifice. Profesionalizarea devine autentică atunci când se înalță pe un fundament cultural larg. Cine stăpânește bine instrumentele culturale de bază poate apoi să o ia ușor în orice direcție. De asemenea, doar cel cu un orizont cultural polivalent are mari șanse de a se manifesta mai prolific și creativ în perimetrul unei specializări date.
  4. Împlinirea omului este adusă de scopuri mari, pe termen lung și nu de fulgurații teleologice perisabile, nenumărate, ușor de atins. Un scop care este împlinit prea repede încetează să mai constituie o zare de înaintare, de perfecționare. Centrarea educației pe „a avea” în loc de pe „a fi” conduce la o pervertire a actului paideic. De acaparat statute sau avuții nu e greu; de a ști cum să te raportezi la ele și cum să le utilizezi constituie proba de foc a educației.
  5. Educația este un act cultural care conduce la sporirea capitalului spiritual al umanității. Omenirea durează nu numai prin civilizație, prin dimensiunile materiale ale culturii, ci și prin formațiunile ei spirituale, prin idei, prin năzuințe, prin credințe. A cultiva aceste valori în mod explicit, inclusiv prin școală, constituie o chestiune de continuitate și salvgardare spirituală. „Artele liberale” nu trebuie percepute ca gratuități, ci ca embleme definitorii pentru evoluția omenirii. Mai degrabă rezistă în istorie ceea ce ține de spirit și simțire, decât ceea ce este legat de acțiune obiectivată în bunuri materiale.

Încât, educația ar trebui să pună accent pe înnobilarea omului, pe formarea spiritului, pe acapararea unor instrumente culturale deschise care să-i predispună pe educați la noi explorări și valorizări ale unor aspecte ce nu sunt conturate în prezent. Din acest punct de vedere, ar fi nevoie de o nouă reconfigurare a valorilor și experiențelor de învățare oferite de școală. Un program de învățare ar trebui să cuprindă nu doar ceea ce are uzanță imediată, ci și anumite constante ce țin de instrumentarul de cunoaștere, de înțelegere sau de apreciere a lumii. Nu cunoștințe trebuie pre-date persoanei, ci metodologii de a ajunge la ele, de a le înțelege sensul și a le valorifica în contexte posibile.

O educație autentică trebuie să se muleze pe un raport inteligent între valoarea perenă și valoarea circumstanțială, între constant și tranzitoriu, între proximitate și îndepărtat, între contingent și veșnicie. Cu cât vom situa aceste valori mai aproape de imediat, cu atât vom produce oameni care se vor „înșuruba” doar eficient în lumea dată. Cu cât ne vom deschide către perspective de durată, vom forma competențe deschise capabile să se extindă, să se auto-reproducă și să evolueze. Un învățământ directivat doar către prezentul imediat ignoră tot ce este valoare universală sau transversală. În general, regimurile autoritare au oroare față de tot ce înseamnă deschidere universalistă, prin studierea, de pildă, a unor discipline precum Logică, Psihologie, Literatură sau istorie universală, Limbi clasice sau moderne etc., care au menirea de a deschide mințile și sufletele oamenilor. Oportunitatea unei materii școlare nu trebuie fixată doar după consecințele sau deschiderile practice imediate. Fizica, Chimia, Matematica nu sunt mai „folositoare” decât Filozofia, Latina sau Religia, de pildă. Materiile prefigurate în programul școlar nu pot fi și nu trebuie judecate după „valoarea lor de piață”. Școala nu trebuie să se reducă la o „anexă”, la un „incubator” al „lumii muncii”. Chiar dacă trăim într-un timp în care sunt clamate competențele practice, să nu neglijăm formarea unor calități ce țin de frumusețea sau coerența interioară, comportamentală. Unor competențe acționale trebuie să le asociem și caractere pe măsură. Degeaba omul știe să facă ceva dacă nu o face cu bunătate înspre folosul celorlalți și spre bucuria lui. De „bestii” exacte și eficiente e lumea plină; de oameni de caracter – mai puțin.

Profesorul lucrează pe termen lung, în perspectiva unei temporalități fără margini. Chiar dacă acționează într-un context dat și este supus unei normativități contingente, opera sa se va materializa într-un timp îndepărtat și, de cele mai multe ori, după ce acesta iese din scenă. Orice gesticulație cu caracter paideic consumată acum va avea reverberații peste ani. Dascălul lucrează cu fața către viitor, către veșnicie. Asemenea unui sacerdot, profesorul se apleacă asupra unei alchimii sufletești pe care o pregătește să perceapă și să întâmpine veșnicia. El nu lucrează numai pentru lumea de aici, ci și pentru cea de apoi…

(Prezentul articol a apărut la 17 septembrie 2014 în Ziarul Lumina, cf. http://ziarullumina.ro/educatia-ca-pregatire-pentru-vesnicie-94946.html)

(sursa foto: www.woweducationrewards.org)