Literatura de azi 
Scriitor și scenarist român, membru corespondent al Academiei Române, Titus Popovici (16 mai 1930 – 29 noiembrie 1994) a absolvit Universitatea din București. Debutează în proză cu volumul Povestiri și cu romanul Străinul în 1955. Din 1957 devine scenarist, odată cu adaptarea pentru ecran a nuvelei lui Ioan Slavici, Moara cu noroc, şi colaborează constant cu regizori de renume, precum Liviu Ciulei, Andrei Blaier, Manole Marcus, Sergiu Nicolaescu ș.a.*
PRINCIPALA aptitudine a lui Titus Popovici, care îl impune încă de la apariţia romanului Străinul, este aceea de a crea iluzia de viaţă. Din cuvinte folosite expeditiv, cu o mare siguranţă şi cu un extraordinar simţ al proprietăţii termenilor, el compune altceva decât texte şi anume imagini în mişcare. Citind o carte de-a sa, avem, chiar de la prima pagină, senzaţia că asistăm la un număr de magie: folosindu-şi cu dexteritate bagheta lingvistică, scriitorul face să se ivească în faţa noastră, din neant, în doi timpi şi trei mişcări, personaje complet echipate – ceea ce înseamnă prevăzute cu vestimentaţia, gesturile, replicile şi câteodată ticurile nervoase adecvate. Realitatea lor este atât de evidentă, încât uneori, când strigă sau gesticulează cu aprindere, parcă ies din pagină. – Alex Ştefănescu (România Literară, Nr.24/2002)
“Rezemat de unul din stîlpii grosolani care dădeau holului un aer de atrium de operetă, Andrei aştepta să sune de intrare. Nu era nici un pericol să fie descoperit, deoarece direcţiunea interzicea cu asprime elevilor să murdărească mozaicul şters al intrării principale; prin contagiune, ordinul — vechi de cel puţin două generaţii — li se impusese şi profesorilor, aşa că intrarea principală era tot timpul pustie.
În penumbra coloanelor zăceau, claie peste grămadă, modelele pentru lecţiile de desen: un bust al lui Alexandru Macedon, cu capul aplecat elegant pe umărul stîng, profilul auster al lui Dante, un Voltaire cu surîsul ştirb şi viclean, planşe vechi, negre de praf, o bufniţă mîncată de molii şi cîteva florete rupte şi ruginite; talmeş-balmeş care sporea mereu şi provoca nopţi de nesomn lui Oancea, servitorul liceului. Îi era însă lene să le care în pivniţă.
În colţul unde stătea Andrei, mirosea a hîrtie mucegăită; praful pudrase cenuşiu nasurile şi pomeţii busturilor, iar geamurile erau atît de murdare, încît, atunci cînd le străbătea o rază piezişă de soare, păreau nişte vitralii fanteziste.
Holul semăna cu un bazin de înot; din cele patru colţuri urcau scări largi, mărginite de balustrade de fier forjat. De la intrare, privirile cădeau asupra ceasului, mare cît un dulap: la nouă şi un sfert arătătoarele alcătuiau, ciudat de precis, figura unui om cu mustăţi şi fălci pătrate. De aici se întindea liceul propriu-zis: laboratorul străjuit de o tablă de tinichea albă cu litere în relief: MUSEU, deasupra căreia un condor împăiat îşi desfăcea aripile protectoare ; coridoarele pardosite cu lespezi de piatră cenuşie şi neagră; pereţii spuziţi…”
(„Străinul”)
Imagine cover: Ștefan Iordache & Irina Petrescu în filmul „Străinul”, 1964.
*sursa: wikipedia
