Maria Morariu 
Viaţa lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viaţă simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo şi-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele şi de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în ţara şi în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr şi de frumos. – Alexandru Vlahuţă
Nicolae Grigorescu (15 mai 1838 – 21 iulie 1907) se naşte drept al şaselea copil în familia lui Ion şi al Ruxandrei Grigorescu, iar în momentul în care la doar 5 ani îşi pierde tatăl, familia viitorului pictor ajunge în Bucureşti, în Mahalaua Cărămidarilor. Avea un talent înnăscut, astfel că i-au fost suficienţi doar doi ani de ucenicie, între 10 şi 12 ani, pe lângă miniaturistul şi pictorul de biserici ceh Anton Chladek, pentru ca tânărul să înceapă să picteze icoane pentru bisericile din judeţul Prahova sau pentru mănăstirea Căldăruşani. Deprins de mic cu realitatea dură a vieţii, a înţeles rapid importanţa unui ban în plus şi mergea la târguri cu iconiţele sale semnate sfios: Nicu. În 1856 realizează lucrarea intitulată Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă în vitrina unui zugrav şi care atrage atenţia prinţului Dimitrie Ghica. Lucrarea va fi achiziţionată de domnitorul Barbu Ştirbei contra sumei de o sută de galbeni şi va reprezenta un pas major în cariera tânărului autor. Urmează, astfel, o mulţime de comenzi, în principal de la biserici; era foarte căutat pentru chipurile de sfinţi, pe care „le face dumnezeieşte”, iar faima sa îl face să ajungă şi la Agapia, în Moldova, unde, după încheierea lucrărilor, încântarea faţă de talentul său i-a adus supranumele de „Sfântul Nicu”.
Icoană prezentă la mănăstirea Agapia
„Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet.”
La 23 de ani, susţinut de Mihail Kogălniceanu impresionat de talentul și dedicația tânărului, pleacă spre Paris la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sébastien Cornu, unde este coleg cu Auguste Renoir. Natura îl cheamă, totuşi, în satul Barbizon, unde se va alătura grupului de impresonişti format din Troyon, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny si Courbet. Revine în ţară după trei ani pentru a-şi pregăti o expoziţie ce va fi întâmpinată de un mare succes, reuşind să capteze toată atenţia cu ale lui ţărănci simple, zâmbitoare sau cu seria de pânze dedicate carelor cu boi.
Fată cu zestrea ei
Urmează o perioadă de peregrinări, drumuri între Franţa şi ţara natală, ba chiar devine şi pictor de front, realizând la faţa locului luptele de la Griviţa şi Rahova, în 1877, schiţe şi desene pe baza cărora va lucra, ulterior, compoziţii. Abia în 1890 se stabileşte definitiv la Câmpina, dar va continua să organizeze expoziţii, în special la Ateneul Român, până în 1904.
Atacul de la Smârdan
Una din cele mai mari şi mai curate glorii ale patriei şi neamului, un mare erou modest al artei, un uriaş lucrător, un intim al naturii cu care vorbea de-a dreptul, fără învăţător şi tălmaci, cu suflet românesc de o energie şi lumină geniale, au dispărut. Marele Grigorescu nu mai este. Şi-ţi pare în împrejurări de acestea ca cum o mână pizmaşă s-ar repezi asupra mantiei de glorie şi onoare a ţării tale şi ar smulge, pentru a nu-l mai da niciodată înapoi, unul din cele mai curate mărgăritare ce o împodobeau. – Nicolae Iorga
Imagini de pe: linkedin.com
