Să fii gata întotdeauna?!

 Turbanul lui tanti Turturica, 1963

Mi-am petrecut ceva ani într-un bloc de familii de ofiţeri. Vecinele noastre aveau identităţi hibride. Nu se terminase complet tranziţia la comunism, adică mai existau destule femei casnice printre neveste, mai ales cele de ofiţeri, femei venite din sate, altele din Rusia, uneori de la fostele şcoli de menaj din oraşele cu garnizoane. Mama avea o situaţie mai ciudată, avea profesia ei de învăţătoare, banii ei, sensul ei şi replica sistematic:

– Eu nu sunt doamna căpitan, ci doamna învăţătoare!

Celelalte femei de pe scara noastră aveau ocupaţia de doamna plutonier, sublocotenent, căpitan, maior, colonel, cu locul lor în ierarhia definirii în funcţie de soţ şi în deplină omogenizare locativă. Ce puteau să facă toată ziua cu copiii la grădiniţă, la şcoală şi în curte, în două camere mici, nedecomandate, fără telenovele şi eventual cu un singur canal de televiziune în limite orare scurte şi prestabilite?

Pentru mine personajul fascinant era vecina noastră, tanti Turturica. O apuca prânzul în casa scărilor, vorbind în detalii absolut baroce despre telul pentru spumă, cârpa de praf, răzuitul ghetelor, gulere cu modele noi, mirosul de tocăniţă, tăiatul spanacului. În ăst timp, soţul ei, locotenentul major Turturica, se juca de-a războiul împreună cu ceilalţi soţi de pe scară, vorbind în detalii la fel de baroce despre problemele majore ale apărării: petliţe, epoleţi, încărcătoare, turele, formaţii de luptă, bucătărese, soldaţi tăntălăi, şefi şi, la învăţământ politic, despre faptul că „lumina vine de la răsărit”[1]. Avea soldaţi şi subofiţeri în subordine, era, care va să zică, un om important, cu soldă, cu haine din cazarmă, cu popotă la care mânca la prânz şi mai pleca şi cu lunile în aplicaţiile Tratatului de la Varşovia, că doar eram în plin „război rece”[2], încât o scutea de grija lui pe consoartă, pe doamna locotenent major Turturica.

Fiind prea mult de capul ei şi de solda soţului, tanti Turturica uita că acesta mai ajungea uneori şi pe acasă. O alertau vecinele:

– Vezi că vine autobuzul cazărmii!

Ea urca panicată cele două etaje, smulgea un prosop din baie, îl înfăşura în jurul frunţii ca pe un turban şi începea să geamă, folosind un truc din filmele capitaliste ale anilor 60:

– Vai, am o migrenă îngrozitoare!

Nenea Turturica, mai incult cinematografic, nu înţelegea decât că iară nu este mâncare gătită şi că trebuie să îşi taie singur ceva jambon sau slănină din porcul afumat de socri.

Mama, femeie hiper-activă, care acumulase full-time modelul tradiţional de gospodină anexat celui mai nou de profesionistă, adică ceea ce s-a descoperit conceptual după căderea „cortinei de fier” că este double burden[3] în comunism, se înroşea de nervi, spunându-mi:

– Ipocrita, prefăcuta, uită-te la ea! Ce naiba fac femeile astea toată ziua? Taie frunze la câini?

Mi-a fost clar că tot ce nu voiam să ajung în viaţa era o tanti Turturica cu turban pe cap. Şi că, de atunci, în mintea mea conceptul de migrenă a avut ca referenţial angoasa casnicei de bloc. Mult mai târziu aveam să aflu de la Betty Friedan[4] că nici angoasa de vilă a nevestelor americane nu era mai brează, doar că li se astâmpăra cu antidepresive, whisky, „shrinci”, shopping, nu cu valeriană, cu ţuică şi terapie de casa scărilor ca în oraşul socialist şi siderurgic Hunedoara. Deh, societate de consum! Abia acum, în jurul anului de graţie 2005, nevestele de profesie ale micilor şi marilor capitalişti româneşti „se rezolvă” ca femeile republicane de pe vremea ofensivei americănescului NOW[5].

De-a prinţesele, 1963-1965

Din cauza războiului rece, tata era mereu în diverse alarme să nu năvălească imperialiştii americani pe care, de altfel, el îi aştepta. Mama şi cu mine ne făceam vieţile noastre singure. Mergeam pe la prietenele ei învăţătoare, mame de fetiţe. Mama tăifăsuia cu ele, eu trebuia să mă retrag în cealaltă cameră, cu omoloaga mea.

Fiind de regulă două odăi mari şi late, camera „cealaltă” era un dormitor mic cu un şifonier mare. Fetiţa gazdă îmi făcea semn să tac (legământul secretului între fete), închidea uşa camerei şi o deschidea pe cea a şifonierului. De acolo scotea „comorile” pentru jocul de-a prinţesele: rochiile de bal sindical ale mamei ei mignone, mai ales lame-uri, pantofii de lac cu tocuri cui, mărgele, broşe, sutiene, ruj, pudră, ojă. Rimelurile şi fondurile de ten, precum şi tot arsenalul de cosmetice aşa cum le ştim, nu existau. Parfumurile erau prin excelenţă bulgăreşti, iar cremele de faţă erau invariabil marca Nivea. Fetiţa voia să ne deghizăm în mama ei la balul sindical. Îi făceam pe plac până la două din accesoriile de prinţesă: pantofii cu toc cui şi sutienul. Primii mă făceau să îmi scrântesc gleznele, celălalt mă sufoca. Am înţeles de ce femeile trag la podoabe şi la autodecorare. În definitiv, ele erau petele de culoare într-o masă ternă de bărbaţi îmbrăcaţi aproape în uniformă: cafeniu, maro, gri, negru. Nu am înţeles însă niciodată de ce îmbrăcămintea feminină este adesea o probă de maraton masochist, de ce există piese chinuitoare care îţi îngrădesc libertatea de mişcare sau îţi taie răsuflarea. Cu povestea asta am rămas în cap pe viaţă. Tocuri nu sunt în stare să port, nici pantofi cu vârfuri ascuţite, iar sutienul m-ar tâmpi, fiindcă m-aş concentra la dungile lui care îmi sapă în carne, îmi taie drumul oxigenului către creier, mă transformă într-o leoaică în cuşcă. Mulţumesc cerului că nu am apucat vremea cu corsete care te strângeau de îţi înţepau plămânii, cu crinoline în care te mişcai ca un curcan în călduri, nici măcar cu şorţ în faţă, în semn de: „Sunt gata-ntotdeauna!” ca bunicile mele.

[1] Expresie folosită pentru faptul că întregul know-how părea că vine din Uniunea Sovietică.

[2] Acest termen a fost folosit pentru conflictul ideologic, politic, economic, cultural, simbolic între comunism şi capitalism (1917-1989).

[3] Dubla povară, termen folosit în analizele feministe occidentale după 1990, după ce au descoperit că în comunism femeile nu au leşinat de fericire că au serviciu, odată ce nimeni nu le scutea şi de însărcinările tradiţiei de gospodine full-time.

[4] Este vorba despre cartea ei, The Feminine Mystique, publicată în 1963.

[5] NOW: National Organisation of Women, cea mai cunoscută organizaţie feministă americană a Valului II, a cărei preşedintă a fost chiar Betty Friedan.

(sursa foto: dulcecasa.blogspot.com)