Exil

Exilat nicăieri,

In mijlocul zilei, pe o căldură toropitoare,

Fără mânuşi purtam în brațe Dragostea,

Ca pe-un copil bolnav de scarlatină;

Nu aveam teamă, de mine nu se lipise nimic niciodată:

Casa zbura speriată de câte ori mă întorceam de la serviciu

Încât până a doua zi nu făceam altceva decât sa o caut

de la un pol la altul, prin junglă, prin deşert…

Inutil,

Întotdeauna se întorcea când eu lipseam;

Prietenii se transformau brusc în actori de pantomimă când mă zăreau,

Circula printre ei zvonul că nu aş auzi şi că aş suferi de un fel de nebunie terestră

Şi că mi-ar face bine doar mersul pe sârma pe care susțineau că alergam zilnic,

Aşa că nu vorbeau de teamă să nu cad;

Pe mama o găseam mereu, nici nu trebuia să o caut,

Era unica ființă care mă aduna de peste tot cu un avânt misionar şi nu obosea niciodată,

De pe sârmă, de sub birou, de sub picioarele oamenilor, din gesturile lor, din junglă, din pustiu şi din colții animalelor;

Tot ea mi-a scos inima din pliscul unui vultur,

A scuturat-o ca pe o haină de sărbătoare, a mangâiat-o, a spus o rugăciune şi mi-a prins-o cu o caligrafie perfectă şi atât de firesc la locul ei;

Mă aduna cu o răbdare fantastică şi mă recompunea zilnic în aceeaşi formă pe care eu o uitasem de mult.

Ea nu!

Dacă ar mai fi trăit bunica mea, aş fi fost fericită,

Pe atunci nu făceam acrobații, nu mergeam pe sârmă şi găseam casa fără niciun efort; În fuiorul ei aş fi încăput toată şi m-aş fi lăsat toarsă în cea mai albă lână

Din care bunica mea, cu un singur cârlig, a tricotat toate visele copilăriei şi pe mine; Era o femeie simplă, o femeie cu un singur Dumnezeu, cu un singur cârlig,

cu o singură furcă de tors, cu o singură casă albă şi cu un singur vis pe care mi-l cedase mie.

Am încercat eu, ulterior, să croşetez vise, visuri şi pe mine , dar nu am mai găsit cârligul, dispăruse odată cu ea.

Bunicul meu mă dusese în brațe la prima împărtăşanie

Cu însemnul Luminii;

Purta pe umeri câmpiile copilăriei, de pe cojoc răsăreau dealurile cu toate durerile satului si pădurea din care venea primăvara ;

Era singurul om văzut de mine, ale cărui încălțări cântau veşnic pe iarba soră, acelaşi cântec:

„Foaie verde foi şi-o fragă

Mierlița când e bolnavă,

Vine cucul şi mi-o-ntreabă

Ce-ai tu, surioară dragă…?”

Din exil dac-aş pleca acasă….

Dar cum? Aş face orice să mă îmbolnăvesc de scarlatină…

Sursa foto: pinterest.com