Scrisoare către Iacob

Iacob, ești personajul celui mai recent roman al meu, pe care-l voi lansa în curând… Deocamdată nu-ți voi dezvălui pe de-a-ntregul identitatea. Misterul tău se leagă de cel al anoTimpului în care se încheie saga familiei Tauber și, într-un fel, lupta lui Iacob cu Îngerul… M-am întrebat dacă un scriitor a trimis vreodată o scrisoare personajului său. A scrie cuiva înseamnă să-i afirmi realitatea. Firește, pentru un scriitor, personajele există, respiră, simt și gândesc într-o intimitate împărtășită cu imaginația care-i zămislește… Exiști, așadar, în același chip misterios în care vorbim despre existența cuvintelor, despre miezul tainic al limbajului care aduce la viață plăsmuirile fanteziei. Ești fiul Annei și al lui Maxim Tauber, a căror poveste începe în casa cu păuni din Ziua cea mai albă, într-o iarnă imaculată ca pagina de hârtie pe care scriam, acum câțiva ani: „Începutul trebuie să-ți taie răsuflarea!…”

Am în minte imaginea ta, voi încerca să te descriu, deși scriitorul nu vede limpede chipul personajului său, nu de la început; însă îl intuiește, ghicindu-i mișcările interioare reflectate în oglinda propriilor așteptări… Trăsăturile tale păstrează ceva din lupta-îmbrățișare a lui Iacob cu Îngerul din tapiseria Tauberilor. Tocmai ai împlinit douăzeci de ani. Debutezi în seara aceasta la Ateneu cu Bach, Variațiunile Goldberg… o piatră de încercare pentru orice pianist. Sunt împreună cu tine, așteptând să intrăm în scenă… Îți urmăresc mâinile, în timp ce deschizi emoționat jurnalul de care nu te desparți niciodată. Dar… despre ce aș putea eu să-ți scriu în timp ce tu însuți, Iacob, îți începi povestea?

Sir Joshua Reynolds, Autoportret, 1747-1749

(sursa foto: artseverydayliving.com)

…Am intitulat eseul de azi Scrisoare către Iacob, dar aș fi putut să-l numesc la fel de bine Scrisoare către un tânăr. De acest tânăr generic mă desparte o generație dar mă unește, în același timp, dorința de a regăsi lumea de dincolo de ceața anilor de comunism. Voi începe așa, cu rămășițele acelei lumi pe care nu o cunoști decât, poate, din cărțile de istorie. O istorie care adie încă peste chipurile oamenilor și pe străzi; o istorie ale cărei umbre se întind, ca iedera, pe zidurile caselor vechi din București, al cărui farmec l-am redescoperit în ultimii ani… Te-ai născut în Casa cu păuni, în septembrie 1995, undeva la granița dintre realitate și vis. Realitatea pe care eu abia atunci începeam să o înțeleg (fiindcă Istoria cu majusculă influențează întotdeauna istoriile noastre personale) și visul care, în adolescența pe care tu o trăiești acum, domină balanța fragilă a vieții…

Scriindu-ți, cobor eu însumi în amintire, în curtea casei noastre din Bogdănești. E un septembrie blând, aducător de miresme; aerul îmbibat de o ploaie fină, nehotărâtă, fumul amărui urcând pe o scăricică de irealitate albastră din mormanul de frunze cărora tatăl meu le-a dat foc… Tocmai am ascultat un cântec, coloana sonoră a unuia dintre primele seriale pe care l-am văzut la televizor, în alb-negru, în preajma anului în care te-ai născut. Poți să-ți dai seama după modă. Filmul se chema Howard’s way și a fost tradus, romantic, Destinul familiei Howard. Mă pregăteam de vizionare ca pentru o întâlnire. Întâlnirea cu lumea occidentală unde nu călătorisem până atunci, întâlnirea cu oceanul pe care mi-l imaginasem numai din cărți. Mă seducea idea că undeva oamenii gândesc și se mișcă liberi cu atâta firesc; era o noutate pentru mine, devreme ce trăiam încă într-o lume care purta amprenta mentalității de dinainte de 1989.

Povestea ta, împletită cu a mea în bună parte, s-ar putea intitula „despre călătorie și vis”. Călătorie reală și imaginară, vis și insomnie… „Înainte de 89” – expresia poate sună abstract pentru tine! – călătoria era o idee livrescă, nu o realitate la îndemâna oricui. Nu cunoșteam lumea și lumea nu avea posibilitatea să afle despre cum trăiam noi. Erau interzise călătoriile „în afară”, trăiam într-un glob de sticlă, unul ai cărui pereți erau murdăriți cu bună știință pentru a nu vedea ce se întâmplă dincolo… Cu toate astea, am descoperit lumea chiar și în condițiile acelea aproape imposibil de imaginat azi, grație muzicii și cărților. Biblioteca părinților mei a fost o insulă pe care pluteam ore în șir, în ritmul naturii generoase ce ne înconjura casa. După deschiderea frontierelor, muzica și literatura și-au găsit drumul spre mine într-un camion cu ajutoare trimise din Franța. Erau bunuri neperisabile și, paradoxal, ne-dorite de oamenii sărăciți și sălbăticiți care încercau, înainte de toate, să supraviețuiască. Așa am descoperit limba franceză, noul roman, pictura impresionistă și, mai ales, muzica clasică. Imaginează-ți cum arătam eu în fața unei grămezi de viniluri pe care m-am grăbit să le scutur de praf și să le ascult apoi, ceasuri în șir, la un vechi pick-up într-o clădire pe jumătate dărăpănată căreia îi spuneam „școala veche”. Debussy, Ravel, Rahmaninov, Chopin, Beethoven, Brahms, Vivaldi, Samuel Barber, Bach, Monteverdi… Ascultam Marea lui Debussy cu ferestrele larg deschise spre pădurea de lângă apă și citeam Virginia Woolf în franceză, Camera lui Iacob… Marea Virginiei Woolf începe cu numele tău… Iacob!… Iacob!… Încă de atunci am vrut să te cunosc!

Apoi am început să călătoresc de-adevăratelea. Însă mi-am dat seama că o călătorie reală are farmec deplin numai atunci când e acompaniată, în surdină, de un voiaj imaginat. Îmi vine chiar să spun, ca Octavian Paler, că nu sunt un călător însetat de real, alunecând, la fiecare pas, într-un periplu interior. Fiecare loc mi-a rămas în minte printr-o pagină citită sau o muzică anume. Franța – la France profonde, a satelor răsfirate pe colinele Coastei de Aur (la Cote d’Or) și în Bretagne, pe care aveam s-o redescopăr în perioada studiilor de la Rennes – mi-a rămas în minte laolaltă cu muzica gregoriană a abațiilor cisterciene. Apoi au urmat Germania, Elveția, Spania, Ierusalim, Grecia, Italia… În Elveția am descoperit în biblioteca unei englezoaice, Daphne, romanele lui Doris Lessing. Take anything you want, please do!… Umbra ta aluneca, subtil, printre rafturi… Te-am întâlnit, apoi, într-o galerie de artă la Zurich – admirai, lângă mine, lupinii lui Robert Julian Onderdonk. Peste ani, la Ierusalim, unde am descoperit poezia lui Yehuda Amichai – erai, chiar tu, unul dintre tinerii pe care i-am văzut dansând la Zidul plângerii; apoi Grecia lui Nikos Kazantzakis… îți amintești de călătoria noastră în miez de noapte, spre Patmos? Iar în Italia, Vita Nuova a lui Dante a dat o aură aparte tăcerilor din Fori Imperiali. Chiar acolo, am descoperit amândoi că există o înrudire misterioasă între arhitectura din muzică și mișcare… o voce nerăbdătoare ți-a strigat numele în timp ce exploram ruinele: Iacob!

… Vezi, Iacob, există o legătură subtilă dar puternică între călătorie și vis. Călătoriile reale și cele imaginate sunt la fel de importante, există un timp pentru fiecare. Apoi, ține cont că există călătorii pe care le păstrăm pentru noi, dar și cele pe care trebuie să le împărtășim. Ca artist, ai misiunea să oferi și altora acest dar; ajută-i să ajungă, prin muzica ta, în locuri pe care nu vor avea, poate, niciodată șansa să le vadă. Fii darnic cu experiențele tale și orice drum să fie un exercițiu al generozității, al bunei întâmpinări. Călătorim mereu spre un loc, spre cineva. Drumul devine mai important decât destinația în sine, chiar tu spui asta la un moment dat, descoperind memoriile lui Busoni…

Călătoria e linia fină care unește plecarea și întoarcerea. Ai nevoie să înțelegi de unde vii ca să ajungi la terminus. Iacob, trebuie să afli cine ești, cu toate riscurile, ca să înțelegi ce poți deveni. Te-am imaginat ca pe un copac frumos, cu rădăcinile adânc înfipte în pământ și cu ramurile îndreptate spre cer, într-o polifonie de culori și sonorități, vârste și locuri, căutări și speranțe. Lumea nouă a începutului de secol XX, Parisul și Bucureștiul interbelic, Europa ale cărei contururi ies la iveală din ceața unui anoTimp ce nu s-a întâmplat încă: toamna lui 2016!… Poate vei avea întrebări la care îți va fi greu să găsești răspunsul: despre libertatea pe care nu o vei aprecia dacă nu-i vei înțelege riscurile; despre oameni care au murit în pușcării, tinerii de vârsta ta care au strigat în decembrie 89 : vom muri și vom fi liberi!… Pornești spre viitor dar în același timp te vei întoarce, fiindcă așa călătoresc spiritul și memoria, uneori chiar și privirea dacă e orientată de nostalgie luminoasă, de compasiune. Te vei întreba, firește, ce sens poate avea, în timpul contemporan sălbăticit de viteză și îmbibat de tehnologie, un timp al splendorii? Azi, când căutăm metode rafinate de a rămâne conectați la realitate (cu tot derizoriul ei), ce rost mai au reveria, evaziunile estetice și estetizante, visul profetic și kaloterapia, vindecarea lumii prin frumusețe? Acum, când trăim pe fast-forward, mai are înțeles parabola întoarcerii, Mnemosyne te-ar mai putea oare atrage? De ce ai vrea oare să te întorci când preaplinul tinereții tale te face să simți că lumea începe cu tine? Și totuși, faptul că ai ales Bach îmi dă speranță…

…Și eu mă întorc mereu, nu atât într-un loc cât la o primă călătorie, care m-a impresionat mai mult decât oricare alta. În Epopeea lui Ghilgameș, eroul, prințul răsfățat cu același nume, renunță la tot și pornește spre tărâmul umbrelor pentru a salva sufletul prietenului mort, Enkidu. Și acolo se spune cum Ghilgameș, ajungând la muntele de alabastru se avântă în adâncurile lui, traversând cele nouă peșteri ale întunericului. Dintr-o dată întunericul devine atât de adânc și pătrunzător, încât Ghilgameș cade în genunchi și plânge. E ceasul celei mai adânci singurătăți. După un timp, se ridică și merge mai departe până iese de cealaltă parte, la lumină… Cea mai grea încercare e aceea de a ne răscumpăra sufletele, adevărata călătorie înseamnă să ajungem la lumina din noi. Adăpostim, fiecare, o splendoare ascunsă. E, dacă vrei, imaginea care m-a însoțit în timp ce schițam parcursul tău, ca pianist, prin lume.

Iacob, vei descoperi că întreaga noastră viață e o călătorie, chiar și când rămânem în același loc sau nu suntem unde ne-am dori. Important e să ai punctele cardinale bine statornicite în minte, în suflet. O busolă interioară care te va ajuta să nu te rătăcești. Nu sunt adevăruri ultime, mai degrabă moduri de orientare a privirii ca să descoperi tu însuți ce este adevărat și demn de iubit. De ce sunt călătoriile paradoxale? Ca tot ce atinge absolutul în viața noastră, și călătoria ascultă de o logică răsturnată. Cu trecerea anilor, înțelegi că a călători înseamnă a sta pe loc. Revenim la călătoriile imaginate. Realizezi că cele mai extraordinare aventuri aparțin spiritului, cele mai fascinante călătorii sunt acelea care încep și sfârșesc în același loc: tu însuți.

…Acum te apropii de Berlin, unde vei da ultimul concert înainte să revii la București, în Casa cu păuni. Descifrezi Aria lui Bach, căutând să deslușești, în tapiseria sonoră a tot ce te înconjoară, propria „arie”, firul călăuzitor. Te-aș îndemna să călătorești așa cum întorci paginile unui basm arborescent…. Să explorezi toate fețele unei călătorii, să te bucuri de tot ce îți poate ea oferi. Fii explorator. Fii răbdător și generos. Învață să asumi și să ierți. Acordă atenția cuvenită detaliilor fiindcă din ele se recompune perspectiva. Așa cum, din vocile care o alcătuiesc, Fuga lui Bach devine metaforă a întregului, a Vieții.

Iacob, te-am purtat prin locurile care mi-au fost cele mai dragi. Unele îmi sunt încă necunoscute, aparțin unei realități pe care nu mi-a fost încă dat să o explorez. Imaginația depășește realitatea. Tu însuți ești, într-un fel, mai mult decât mine, așa cum o carte devine mai mult decât autorul care a scris-o; fiindcă destinul tău și al cărții se vor ramifica în inimile celor care vor citi și te vor însoți în călătoria ta. Eu voi rămâne doar cea care ți-a rostit numele pentru prima oară : Iacob… Iacob!…

Evgeny Kissin – Bach-Kempff – Siciliano, BWV 1031