– Pentru gloria partidului și înflorirea României socialiste, pentru cauza Partidului, înainte!
-Tot înainte! – răspundeau cu promptitudine noii pionieri aranjați strategic în careu, în jurul steagurilor. Li se citea pe chip bucuria, cutezanța, optimismul, mândria – în fond, tocmai îngroșau cu succes rândurile organizației de pionieri, iar acest lucru presupunea invariabil și o excursie undeva într-un loc plin de istorie și semnificații, fie la monumente, fie la muzee. O ieșire din rutina zilnică era oricând bine-venită, căci a fi elev în comunism comporta o oarecare previzibilitate. Mi-amintesc și acum de tânăra comandantă de unitate care ne lega plină de grijă cravata roșie la gât, dar în același timp rememorez și ploaia acelei zile de noiembrie și noroiul de lângă Biserica Domnească din Târgoviște. Drumul de la școala din Giurgiu până acolo fusese cumplit, autobuzul însuși cedase de două ori, spre disperarea lui „nea Gigi” care nu mai avea suficiente sârme să lege ambreiajul, dar glasurile de copii cântând energic „Tot înainte vrednici pionieri!”(alt factor de stres pentru șoferul în cauză) au făcut ca timpul să treacă mai ușor. Și fotografia, să nu uit, fotografia individuală în care juram cu mâna pe drapelul patriei (ni se specificase să nu zâmbim prostește că se pune la panou) și evident, la final, după vreo patru ore, ca o expiere, fotografia de grup în care eram vreo trei detașamente de pionieri, câteva cadre didactice extrem de afectate de moment, turnul Chindiei pe fundal și ploaia. Într-un răstimp relativ scurt, raportat la scara istoriei, miracolul propagandistic se producea: urcam pe cursus honorum, deveneam din șoimi ai patriei vrednici pionieri, de acum blazonul ne obliga, trecutul organizației ne veghea, partidul ne conducea, statul însuși ne controla – eram într-o captivitate ideologică pe care în niciun chip nu am fi putut să o percepem și să o presupunem. Însă, în orice caz, nu eram singuri. Deveneam mici părți dintr-un mare angrenaj, ne metamorfozam în pionii sistemului, deveneam oamenii noi ai acestuia. Toți congenerii mei își amintesc negreșit de momentul primirii cravatei roșii, mai ales de importanța dată evenimentului, el însuși regizat în cele mai mici detalii. Te aliniai, făceai apoi un pas hotărât în față, îți salutai militărește superiorul cu mâna la bască, te îndreptai cu pași cadențați spre drapel și jurai cu mâna pe el și abia apoi îți primeai cravata. O primeai ca pe o distincție, dar una care te obliga să confirmi, să reușești. În fond, deveniseși un om nou.
(fragment, Simona Preda, Patrie română, țară de eroi, Pref. Vladimir Tismăneanu, Curtea Veche Publishing, 2014)