Alex. Ștefănescu Îmi pare rău că m-am grăbit să public cartea mea despre 250 de cărți proaste. Dacă mai așteptam puțin, puteam să includ în sumarul ei și romanul lui Cosmin Perța, În urmă nu mai e nimic, apărut de curând. Aș fi ajuns astfel la un total de 251.
Cosmin Perța nu e la prima carte proastă. În 2012 el a pus în circulație un poem ratat de mare întindere, de fapt un roman delirant prezentat ca poem, Teofil și Câinele de lemn, asupra căruia semnatarul unei prezentări de pe coperta a patra, „Un băiat” se pronunță cu sinceritate:
„Băi, Perța ăsta e de belea. N-am mai citit niciun scriitor de ăsta, care să-ți frece creierii cum o face el. După ce termini cartea te învârți în cerc în mijlocul camerei, ca un tâmpit, și nu știi ce-i cu tine, frate, pe bune. Ești praf.”
Romanul În urmă nu mai e nimic, la fel de strident-fantezist, face și el victime. În ultimul număr din revista Orizont, alt comentator, de data aceasta nu „un băiat”, ci un critic literar (remarcabil prin inteligență critică și bun-gust), Alexandru Budac, exclamă exasperat: „Dacă asta vindem azi drept literatură, atunci mai bine ne apucăm de pictură rupestră.”
Romanul începe șocant cu decapitarea unui bătrân (în urma unui accident de muncă) în prezența nepotului său:
„Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuțe care își făceau baia de praf s-au împrăștiat speriate care-ncotro. Era totuși destul de cald pentru începutul lui mai.
Eu aveam 11 ani, bunicul, 74. Accident de muncă, așa i se spunea momentului aceluia în care o bucată mare de lemn vine în zbor și-ți rupe capul.”
Dacă folosea acest început de roman ca pe un GPS, autorul putea ajunge departe. Dar el se abate de la direcția inițială și iese în afara literaturii. Întâmplarea senzațională cu decapitarea bunicului dispare îngropată sub o grămadă de alte întâmplări ieșite din comun, multe fantasmagorice și lipsite de o semnificație estetică. Protagonistul romanului povestește, la persoana întâi, cum angajează un echipaj pentru o corabie de pirați cu care să plece spre America, traversând oceanul, cum dracul îl obligă să o ia cu el pe fiica dracului, cum până la urmă nu mai întreprinde nicio călătorie, cum descoperă niște ciuperci uriașe pe fundul unei piscine, cum unchiul său, unul dintre ospătarii lui Ceaușescu, este recrutat ca spion de serviciile secrete americane, cum tatăl său, în tinerețe, pentru a scăpa de logodna forțată cu fiica unui ofițer de Securitate, mănâncă 13 farfurii de supă, îngrozind-o pe virtuala soacră, cum același personaj ține pe penis o stinghie de care sunt atârnate patru haine de blană, cum el însuși, personajul-narator, îi strecoară o bancnotă în chiloți unei stripteuze („am simțit pentru prima oară senzația unui deget strecurat în interiorul cald, umed și lipicios al vulvei”), cum doi tineri de vârsta lui încearcă să-l convingă să facă sex în grup fără femei, cum fuge de acasă, cum se călugărește și ascultă îndemnurile părintelui Sofronie, cum citește o carte de Savatie Baștovoi, cum devine funcționar al unei instituții în toaleta căreia este descoperit un funcționar cu beregata tăiată, cum vede într-o zi, în instituție, „niște cocoșați, bărbați și femei, care mergeau încet, în șir, pe coridoare, orăcăind ca broaștele, gheboșați și orbi și ținându-se unul de hainele celuilalt”, cum îndeplinește un ritual straniu împreună cu o femeie care îl place: „A luat un cuțit și m-a crestat chiar în venă, apoi a făcut același lucru cu vena ei. A vărsat sângele nostru amestecat într-un pahar, apoi m-a pansat. A aprins cinci lumânări și a pus paharul cu sânge în mijlocul lor, apoi s-a uns pe față cu cenușă și m-a uns și pe mine.” Etc. În toate aceste peripeții de roman picaresc chinuit, lipsit de farmecul aventurii naive, este însoțit de fiica dracului.
Romanul poate fi citit ca o autobiografie, reconstituită cu ajutorul unei memorii selective și al unei imaginații scăpate de sub control. Ca și la alți prozatori din noul val impresionează neplăcut preferința pentru scatologie. (La vârsta de nouă ani personajul află, de pildă, de la doi băieți de vârsta lui că sexul fetelor este „ca o păstaie plină de caca”.)
Referenții secreți de la Editura Polirom (aceia pe care îi evoca Lucian Dan Teodorovici cu evlavie, ca pe o instanță critică exigentă și incoruptibilă) au citit probabil, din greșeală, o altă carte atunci când și-au dat consimțământul pentru publicarea acestui roman.
Cosmin Perța, În urmă nu mai e nimic, roman, Iași, Ed. Polirom 2015 (foto copertă: pictureguy/Depositphotos.com), 200 pag.
(Text apărut în România literară nr. 43)
