Literatura de azi 
O olimpiadă câştigată, la limba română, etapa pe ţară, pentru clasele a X-a şi a XI-a, l-au încurajat pe Lucian Raicu (12 mai 1934 – 22 noiembrie 2006) să se înscrie la Facultatea de Filologie, Bucureşti. În primul an de studenţie va urma şi Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” (înfiinţată în 1950), unde i-a avut colegi, printre alţii, pe Nicolae Labiş, Florin Mugur, Radu Cosaşu, Ion Gheorghe, Sonia Larian (viitoarea sa soţie), Gheorghe Tomozei, Nicolae Motoc, Doina Ciurea, Doina Sălăjan. Urmează o carieră strălucită de critic literar. Este bun prieten cu Marin Preda, dar și cu Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu și Mircea Dinescu. A fost redactor la Viața Românească, Gazeta literară și România literară, precum și la Europa Liberă și Radio France International.
Cunoscut pentru publicarea a numeroase monografii despre Gogol, Liviu Rebreanu, Nicolae Labiș, culegeri de cronici de carte, Lucian Raicu și-a adus, totuşi, cele mai importante contribuții prin eseurile despre mecanismele creației: „Reflecții asupra spiritului creator”, „Critica – forma de viață” şi altele.
Lucian Raicu se stabilește la Paris, în anul 1986, alături de soția sa, prozatoarea Sonia Larian, colaborând cu texte despre literatură la posturile de radio străine Deutsche Welle, Vocea Americii, Europa liberă sau altele. Chiar suferind și măcinat de boală, continua și după 1990 să colaboreze cu reviste din țară și să publice câteva cărți noi.
„Labiş avea vocaţie de inaugurator, când mulţi păreau cuprinşi de inerţie, deşi „paradoxal” sub semnul unei agitaţii exterioare fără precedent; cuprinşi de somnul dogmatic sub aparenţa unei trezii necontenite. Unde apărea el, în cercurile pe care le frecventa, viaţa se punea din nou în mişcare, lucrurile îşi recăpătau sensul, se colorau în nuanţele inconfundabile ale naturalului, cei din jur respirau din nou atmosfera specifică vieţii literare autentice, animată de pasiunile, ambiţiile, de tot neastâmpărul ei uitat. Scriitorii de talent îşi aminteau că sunt scriitori, ceilalţi înţelegeau brusc că au nimerit aici din greşeală, unii se resemnau, alţii nu prea.(…) Mai sărea în ochi stilul de viaţă mândru, independent şi ceremonios. Avea ceva înalt şi voievodal, vizitele colegilor în dormitorul de la şcoala de literatură aveau la început, înainte de a se fi instaurat relaţii fireşti, caracterul uor audienţe, vorbirea era convorbire, Labiş avea întâlniri organizate din vreme după program, iar primii norocoşi familiari ai poetului se organizaseră instinctiv într-un fel de suită, cu menirea în primul rând să apere pe poet de solicitările prea frecvente, să-i protejeze, într-o respectuoasă tăcere, liniştea de care nu avea nevoie, somnul de dimineaţă aflat la mare cinste, şi de a păstra secretul programului zilei în care erau iniţiaţi, mai mult sau mai puţin.”
(fragment din „Nicolae Labiş”, 1977)
(sursa foto: rfi.ro)
