O frizerie de cartier

Sîntem în epoca hair-stylist-ilor, dar eu, de ani buni, merg să mă tund la aceeaşi frizerie de cartier.

Îmi e familiară încă din copilărie, deşi starea de spirit a clientului s-a mai schimbat. Căci copiii, băieţii mai ales, nu sînt foarte încîntaţi de foarfeca retezîndu-le podoaba capilară şi de aspectul cam penibil pe care tărtăcuţa lor îl capătă după întîlnirea părului cu maşina. Noi, unii, aveam nişte feţe ce inspirau milă şi ironii: de amărăşteni scăpaţi de la casa de corecţie, pionieri cu urechi clăpăuge ai socialismului biruitor.

În timp însă, sentimentele cu care mergeam la frizeria mea s-au schimbat. Respectul celui ce tunde creşte odată cu vîrsta celui tuns; iar bucuria acestuia din urmă de a se vedea scăpat de laţe, sub o mînă expertă, e tot mai sesizabilă. La şaptezeci de ani, probabil, însăşi ideea de a mai avea păr pe cap va suna extraordinar de bine. A mă tunde va deveni atunci o experienţă de autoflatare şi un ritual de celebrare a pilozităţii personale…

La mijloc de interval, trec pragul frizeriei de cartier după-amiaza spre seară, cînd e mai liber şi mînuitorii de foarfeci au înotat deja prin valuri de păr. Îmi place să-i privesc prin oglindă, cum, puţin obosiţi, se uită la emisiunile lui Măruţă. Un adevărat frizer ştie toate noutăţile şi ţi le oferă la pachet sau disociat: ce i-a spus manelistul Guţă lui Măruţă ieri; unde anume în figură l-a lovit Mutu pe chelnerul din Florenţa, săptămîna trecută; ce a făcut Teo în a şaisprezecea reluare a show-ului din decembrie 2004; cît costă nişte ghete imitaţie de piele pe care o să le aducă un băiat azi, la ora 19.00; şi cîte voturi vor lipsi ca să treacă în Parlament moţiunea de mîine.

În acest cadru de omniscienţă profesională şi jubilaţie comunicativă, încap şi diferenţe tipologice. Frizerul 1 (la vreo şaizeci de ani şi aproape chel deşi îi tot tunde pe alţii) adoră să-mi vorbească fără să ceară reciprocitate. Îşi bîrfeşte colegii aflaţi lîngă noi cu o blîndă bucurie, de care ei înşişi se bucură. Preferata lui e Frizeriţa 2, cea mai tînără şi mai temperamentoasă, după care se ţin, de cîţiva ani, doi sau trei curtezani. Dar ea e cuminte, îmi rîde complice în ureche Frizerul 1. Două scaune mai încolo, Frizeriţa 3, la vreo patruzeci de ani, este atît de meticuloasă şi de lentă, încît, atunci cînd se întîmplă să nimeresc la ea, mă ciupesc să nu adorm în frizerie. Colega ei cu numărul 4 e în schimb rapidă şi eficace, tăcută şi robace. Ea mă tunde într-o viteză niţel jignitoare.

Cam aceştia-mi sînt frizerii, oameni care se plîng de toate şi nu se sperie, în fond, de nimic. Au văzut atîtea; şi aproape tot ce au văzut, îţi comunică fără fasoane, convinşi fiind că eşti profund interesat. Şi de ce n-ai fi? Eu sînt. Mă simt minunat în această frizerie vopsită în mov, cu reviste glossy jerpelite pe masă şi cu recipiente pe care scrie, sub nasul meu, DEZINFECTANT. Îmi place la nebunie ceasul de perete chinezesc pe care-l văd în oglindă cu limbile-ntoarse. Ador afişele cu tunsori moderne din anii ’80. O simpatizez pe tanti de la casă, aflată la mijloc, între frizerie şi cosmetică. Tundeţi-vă voi în altă parte, la case mai mari şi mai trendy!

În Bagaje pentru paradis, Valeriu Cristea voia ca omul să ducă în Rai toate lucrurile la care a ţinut în viaţă. Dar Valeriu, copil mare, avea oroare de întîlnirile cu frizerii noştri.

Dacă o să ajung cumva în Rai – şi dacă nu cer prea mult – eu aş vrea să iau cu mine şi frizeria asta de cartier.

octombrie 2010

(text din „Cinematograful gol”, Editura Polirom, 2011)

Foto: Ion Cucu