„Arta educației” – o simplă figură de stil?

Ideea asemănării educației cu arta este destul de veche și sugerează acel nivel de realizare sau de măiestrie la care se poate ajunge după ceva experiență, inventivitate și multă pasiune sau dăruire din partea educatorului. Invocarea educației ca artă apare în formulări ideatice diferite, funcție de modul de vizare a sensului formării și al existenței. Câteva exemple pot deveni elocvente: „Educația înseamnă arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele” (Platon); „Educaţia este asemenea unei arte; artă mai mare decât aceasta nu există, pentru că dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare” (Sf. Ioan Hrisostom); „Educaţia este o artă a cărei practică are nevoie de a fi perfecţionată de mai multe generaţii. Originea precum şi mersul acestei arte este fie mecanică, adică fără un plan deliberat, fie raţională, orientată în mod premeditat” (Immanuel Kant); „Educaţia este arta de a face omul etic” (G. W. Fr. Hegel). De cele mai multe ori, apelativul de „artă” este avansat în legătură cu practica educativă și mai puțin (sau deloc) referitor la modul de a concepe formarea sau a reflecta asupra educației. În mod evident, educația este vizată prin latura ei practică, procedurală, arta fiind ea însăși confundată, la origine, cu meșteșugul, îndemânarea, priceperea, talentul.

Experiența umană, indiferent de natura sau țelul ei, este generată, modulată, directivată și în consens cu aliniamente estetice. Practica educațională nu face excepție de la această regulă. Relația dintre educație și artă este una de reciprocitate institutivă sau procesuală, întrucât în perspectivă evolutivă, dar și ca mod de manifestare, acestea se presupun și se completează reciproc. Educația poate deveni o artă în măsura în care acest demers, dincolo de directivitatea metodică sau tehnicitatea intrinsecă, împrumută note și trăsături ale demersului creativ, se bazează pe inventivitate, spontaneitate și raportare la context, se exercită cu har și pasiune din partea educatorului, creează la educat rezonanțe afective imediat sau pe termen lung.

Considerăm că legătura dintre educație și artă se sprijină pe următoarele fundamente:

– educația este o vizare a orizonturilor, o sondare proiectivă, o lucrare de potențare existențială, de aducere la suprafață a unor înclinații, a unor năzuințe, a unor „daruri”; prin educație, „creăm” și „ne creăm”, „devenim” ceea ce nu suntem încă (din punct de vedere mental, spiritual, corporal);

– educația este o activitate colaborativă, interactivă, de relaționare a unuia cu celălalt, de dezvoltare a unei empatii inter-individuale; în procesul educativ, ne „extindem” dincolo de sinele propriu, translăm spre celălalt o experiență personală de ordin practic, reflexiv sau afectiv ce merită să fie răspândită;

– educația este un ansamblu procedural a cărui succesiune sau injoncțiune presupune fler, inspirație, construcție armonică dintre un antecedent și subsecventul acțional, dintre știut și neștiut, dintre putință și dorință; ea presupune abordare integrală, cuprindere și viziune, asumare a prezentului și anticipare a ceea ce va urma;

– educația obligă la maleabilitate și finețe în raport cu termenii necunoscuți, la „reglaj fin” între date ce se ivesc pe traseu, le activarea sau valorificarea unor oportunități, le evitarea sau eliminarea unor gesticulații fără semnificație sau consecințe transformatoare;

– educația este o activitate culturală care trebuie să fie permanent aprofundată și extinsă prin (re)semnificarea bunurilor culturale existente, dar și prin adăugarea altora noi; prin educație, o comunitate și chiar umanitatea întreagă se „predă” urmașilor ce stau să vină, se reproduce spiritual prin transmiterea unui bagaj cultural spre generațiile următoare, se extinde prin noi bunuri sau expresii spirituale.

Ca act prin excelenţă teleologic, educaţia este o acţiune metodic-raţională care poate să facă loc, în anumite momente, şi unor desfăşurări imprevizibile, spontane, care pot primi, în funcţie de inspiraţia dascălului, semnificaţii şi valori pedagogice. Optimizarea procesului instructiv-educativ este determinată de împletirea şi complementaritatea dintre cele două momente – raţionalizare şi spontaneitate creativă – şi nicidecum de o supralicitare unilaterală a unuia din cei doi poli avuţi în vedere.

Se poate vorbi de o estetică a activității didactice, a relaționării educaționale, a construirii unui corpus unitar centrat pe adevăr, bine, frumos, dreptate. Experiența didactică poate împrumuta note estetice, iar profesorul poate „moși” valorile depozitate sau explicitate de curriculum, asemenea lui Socrate. Faptul că trebuie, ca profesori, să fim empatici, să re-configurăm cunoașterea, să amenajăm spațiul educațional într-un fel sau altul, să dezvoltăm relații „frumoase”, toate acestea demonstrează că activitatea didactică presupune și o dimensiune sau fundamentare estetică. Corolarul muncii educative constă într-o bucurie pe care doar arta ți-o poate rezerva.

La fel ca orice artist autentic, care ţine cont de proprietăţile unui material dat, ce urmează a fi fasonat, profesorul trebuie să ia seama de calităţile persoanei, de limitările contextuale, pentru a „pune în formă” un „material” unic şi irepetabil: persoana umană. Dacă în cazul artei, intenţionalitatea formei se află preponderent în mintea şi sufletul artistului, în situaţia de formare intenţia derivă şi din înclinaţia şi tendinţa proiectivă pe care o prezintă educatul. Nu poţi să faci din educat orice. Educatorul nu este la fel de liber precum creatorul. Imaginarul artistic debordează de multe ori sau se opune cu obstinaţie constrângerilor externe. Ca artist, poţi să faci „ce vrei” cu materialul dat. Educatorul, în schimb, racordează – conştient, de bună seamă – disponibilitatea manifestată deja la nivelul copilului sau tânărului la intenţionalitatea dascălului, care va determina în mare măsură drumul şi ritmul în care vor înainta copiii. Trebuie să intuieşti şi să exploatezi direcţia posibilă de mişcare a educatului, să o faci solidară cu scopul pe care tu, ca adult, îl ai în vedere. La nevoie, induci tu însuţi în cel educat un traiect al evoluţiei, care crezi că este cel mai bun, pe care el, de unul singur, nu-l găseşte.

Creativitatea profesorului intervine într-un câmp de acţiuni precis delimitate. Poate că în acest fapt constă şi paradoxul creativităţii pedagogice: cu cât traseul didactic este mai bine stabilit, cu atât intuiţia creatorului poate fi mai puternic valorificată. Într-un teritoriu în care liniile acţionale sunt trasate în mod clar, numai acolo momentele fericite, „întâmplătoare”, se convertesc în soluţii spontane ce merită a fi fructificate. În fond, creativitatea didactică nu este decât capacitatea de a regrupa sisteme şi situaţii acţionale ştiute în funcţie de un anumit câmp de posibilităţi; ea reprezintă racordarea şi contextualizarea nimerită a unui ansamblu procedural general, desenat înainte, la indivizi concreți și la situații de multe ori imprevizibile. Chiar și regulile sau procedurile se vor „descoperi” și edifica pe măsură ce cunoaștem mai bine contextul. Soluțiile emerg din situații, nu sunt construite dinainte, nu funcționează ca rețete.

Așadar, e de dorit ca educația să devină artă, să se edifice asemenea unei opere, una specială, care va avea ca țintă persoana umană – nu una generală și abstractă, ci una particulară, concretă, unică, căreia i se va oferi un „tratament” individualizat și contextualizat. După cum opera se distinge prin unicitate, la fel și acțiunea educativă va fi una particulară, construită în chiar desfășurarea sa. La fel ca un maestru al artei, profesorul autentic nu va mai avea nevoie să primească lecții, ci va deveni el însuși un reper pentru alții!

(sursa foto: berkeleycuts.org)