Ana Barton 
Lumea le spune minciunilor fără efecte majore „minciuni inofensive“. Ele chiar şi sunt inofensive, văzând lucrurile dinspre partea emiţătorului. El minte ca să scape de-o situaţie cel mult stânjenitoare, nimic grav, dar enervant, ca un fir rebel de păr în cocul unei doamne excelent fixate.
„Am întârziat, iartă-mă, ce trafic îngrozitor!“ Cine n-a spus asta măcar o dată să ridice primul piatra. Când, de fapt, el plecase de-acasă târziu fiindcă, de exemplu, tocmai atunci, tocmai în ziua aia, tocmai înainte de plecare intrase-ntr-un ambuteiaj în propria lui viaţă. Unul temporar, însă profund destabilizator. Profund pentru situaţie.
Minciuni sociale, veţi spune. Chiar că inofensive, ce naiba, toată lumea se scuză-n varii chipuri drăgălaşe, să nu se simtă ceilalţi neimportanţi. Doar n-o să te-apuci să le mărturiseşti străinilor că exact când trebuia să ieşi din casă au apărut trei deturnători deodată, fiecare cu câte-o chestiune vitală, care nu suferea amânare. Ori că ţi-ai rupt ciorapii la uşă şi-a trebuit, normal, să te-ntorci. Nici nu mai sunt minciuni astea, ci paşi de menuet contemporan.
Dar ce te faci atunci când te minte un sensibil, un suflet de artist? Când îţi spune că i s-a-ntâmplat o nenorocire – şi ţi-o descrie frenetic, până la cutremur –, şi de-aia a-ntârziat sau de-aia n-a ajuns ori tocmai de-aia s-a disfuncţionat? Păi, ce să faci? Te simţi vinovat, compătimeşti cu persoana, te consideri un criminal de conjunctură, cu şanse de-a ajunge unul profesionist, că uite ce dezastre poţi provoca în vieţile oamenilor.
Asta pentru că tu n-ai de unde şti că eşti minţit. Tu crezi frământarea omului, tulburarea lui, disperarea. Nu eşti dotat cu turnesolul care deosebește minciuna de neminciună, ca să nu umblăm noi cu vorbe mari, cum ar fi „adevăr“. Şi e foarte bine că nu ai dotări supraomeneşti. Ce ne-am face cu atâta claritate-n viaţă? Am umbla cristalini pe drumuri, îngheţaţi şi înfiorător de (trans)lucizi. Ne-ar spăla ploile şi zăpezile ca pe acoperișurile din tablă ale caselor. Ni s-ar scurge-n ochi, ca pe streaşină, iar pe urmă ni s-ar prelinge-n pantofii de sticlă. Ăia mai bogaţi ar avea conduri din sticlă de Murano. Dar toţi am avea ochi de sticlă, ca să vedem izvoare.
Ce să-ţi spun, om bun? Minte-mă-nainte. Şi tu, doamnă, şi tu, domnule. Mulţumesc pentru minciună. Asta-nseamnă că-ţi pasă de mine, că nu vrei să mă doară. Mă simt eu niţel vinovată că te-am tulburat, dar şi vinovăţia e câteodată bună, că te umanizează. Nu-ţi lasă sângele să sticlească.
(sursa foto: timpul.md)
