Gheorghe Grigurcu – 80

Gheorghe Grigurcu, care a debutat ca poet în 1968 şi în 1972 cu un volum de critică, n-a fost niciodată un răsfăţat al manualelor şi al publicului larg. Poetul e contestat chiar şi astăzi, din fericire de nici un critic important, cum s-a putut vedea cu ocazia decernării Premiului „Mihai Eminescu” în 2016.

Relativa lui lipsă de popularitate se explică prin aceea că a scris exclusiv despre cărţi de poezie şi de critică. Niciodată despre romane. Interesul lui s-a îndreptat multă vreme spre literatura contemporană. A trecut târziu la clasici, în general, după ce recuperarea lor fusese făcută de alţii. Imediat după 1989, a purtat o îndelungă campanie de revizuire a literaturii publicate în comunism. S-a mărginit de obicei la aspectul moral, ceea ce i-a atras reputaţia, puţin simpatică, a unui radical. A îmbrăţişat teza Monicăi Lovinescu despre est-etică, tocmai el, care se numărase în anii 1970-1980 printre partizanii criticii estetice. A publicat tot atunci câteva articole polemice neobişnuit de vehemente, unele, adevărate pamflete, cum ar fi cele contra lui Al. Piru şi Adrian Păunescu, pe cât de sângeroase, pe atât de artistice. Reputaţia lui de demolator era ceva mai veche. În două din primele lui cărţi de critică venea cu judecăţi personale despre poeţii generaţiei 1960. Socotea incorectă prioritatea arătată lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, consideraţi de cei mai mulţi liderii generaţiei, în detrimentul lui Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru sau Florin Mugur. Nimeni nu le contestase însă acestora din urmă excelenţa poetică. La reputaţia de demolator al valorilor care-i păreau majorităţii consacrate, se va adăuga cu timpul şi aceea de lăudător al poeţilor de mâna a doua. Mai ales în anii din urmă, criticul nu mai alege grâul de neghină. O posibilă explicaţie este aceea că Grigurcu n-a scris niciodată ceea ce Gherea numea, referindu-se la Maiorescu, „critică judecătorească”. Cronicile literare publicate de Grigurcu de-a lungul unor bune decenii sunt mai degrabă comprehensive. La început, ele dovedeau mari calităţi literare, în portrete, evocări şi tot felul de consideraţii despre persoana autorului. Treptat, cronicile au devenit mai tehnice, nu propriu-vorbind analitice, uzând şi abuzând de citate.

Critic excepţional de poezie (printre puţinii la noi), Grigurcu este un artist şi un intuitiv. Bogata asociativitate, denotând o cultură poetică întinsă, e absorbită de intuiţia suverană a criticului, care nu e şi un istoric literar, şi, în loc să semene cu un instrument de raportare istorică, seamănă cu o candoare a formelor similare, trăind toate în acelaşi sfinţit univers al poeziei. În sprijinul intuiţiei vine şi fantezia adjectivelor şi adverbelor, într-o barocă fluorescenţă. Critica aceasta păstrează un contact intim cu textul, urmărind parcă să comunice printr-o puternică senzorialitate mai mult decât spune acesta şi fără să taie cordonul ombilical al impresiei genuine. Caracterul mai mult descriptiv decât analitic nu interzice apariţia, destul de des, cel puţin în critica mai veche, a unor norocoase insule de expresivitate laconică, adevărate formule definitorii, unele, greu de uitat. Iată una singură: „(Zoosofia lui Ion Gheorghe) este o prodigioasă bufonerie lexicală animată de ambiţii argheziene şi barbiene, ca şi de reminiscenţele naivei scriituri a cărţilor populare”, „gras spectacol de guignol autohton”.

Critica criticii este competentă, neinfluenţabilă, civilizată în ton, dar nu lipsită de ironie şi, tot mai ales la început, de o maliţie secretă fără de care ar părea fadă. Grigurcu şi-a asumat cu siguranţă riscul de a vedea ştergându-se zâmbetul de pe chipul unui confrate în ale criticii, când i-a caracterizat poezia în felul următor: „Spirit cultivat, însă fără suficientă pregnanţă, amestecă la nesfârşit lutul şi apa, întârziind a turna pasta în tipare”. Din păcate, despre critică Grigurcu scrie tot mai rar de la o vreme, consacrându-se cărţilor de poezie şi, dacă a rămas acelaşi impresionist impenitent şi calofil, mai degrabă apropiat de Negoiţescu decât de Călinescu, doar acesta aflat printre modelele pe care le numeşte el însuşi, valoarea criticii lui se află în declin constant, deşi nu abrupt, în anii din urmă. O anumită egalitate de ton a aprecierilor şi a caracterizărilor ne conduce la ideea că busola criticului cade tot mai des în pană.

Nu la fel stau lucrurile cu poezia lui Grigurcu, despre care am scris, fără maliţie, că, dacă are vreun cusur, îl are pe acela de a nu avea nici un cusur. Ea este la fel de originală de la un capăt la altul, în aceeaşi formulă manieristă şi de o valoare egală. După antologia de la Editura Vinea din 2004, intitulată cât se poate de nimerit, ca şi unul din volumele dinainte, Un trandafir învaţă matematica, Grigurcu a mai publicat două volume noi, tot la Vinea, Oglindă plină de zgomote şi Febra zidului. Nu se simte nici o oboseală în poezia cea mai recentă a autorului. Nici măcar aforismele, strânse şi ele în volume, nu determină vreo schimbare: aforistică era şi mare parte din poezia veche, plină şi ea de definiţii fulgurante. Scrie acum Grigurcu: „Nimic nu poate fi poemul/decât ce vrea să fie/el însuşi”. Maniera este oarecum abstractă, în sensul că poetul vorbeşte foarte rar despre sine. El sugerează stări de spirit fără notă personală strictă, ca o mănuşă cu un singur deget aplicabilă pe orice mână. Chiar şi detaliile concrete sunt mutate într-o irealitate imediată: „Se întâmplă lucruri mirabile/pe-aceste lâncede livezi/seară de seară în frunzişul mărului/cântă Luna aidoma unei păsări/dar n-o aude decât pasărea/când îşi întrerupe cântecul”. Poezia se rezumă uneori la notarea lapidară a unor elemente banale, dar pregnante, în stilul americanului William Carlos Williams, foarte iubit de unii dintre poeţii generaţiei 1960: „Curtea rătăcită-n/interiorul unei case/ astfel că nu/ mai avem/ nici curte/ nici casă.”

La 80 de ani, Gheorghe Grigurcu rămâne un critic şi un poet important, indiferent de mode.

(Din Istoria critică, fragmente reformulate şi adăugite)

Postscriptul. Promit să acord toată atenţia reproşurilor literare ale lui Alex Goldiş din „Observator cultural” de săptămâna trecută, când nu va mai face doar afirmaţii, ci va analiza el însuşi poeziile lui Chifu şi Grigurcu, asumându-şi judecata de valoare, cu citatele şi argumentele de rigoare. Păreri avem cu toţii, dar dacă pretindem să fim băgaţi în seamă (şi de alţii, nu numai de noi înşine!), se cuvine să le susţinem critic. Abia aceasta ar fi o dovadă că a fost ridicată mânuşa aruncată de mine în cronica la cartea lui Chifu. În al doilea rând, îmi permit să-i atrag luarea aminte lui Alex Goldiş că remarcile lui referitoare la Uniune şi la România literară nu sunt decât reflexul, e drept civilizat, al neadevărurilor puse în circulaţie de câţiva scriitori pe cât de neinformaţi, pe atât de rău intenţionaţi, de ambiţiile deşarte ale cărora ar face bine să se ţină departe. Din respect pentru inteligenţa lui, nu pot să cred că l-au deranjat mai tare luările noastre de poziţie din România literară, care erau, în fond, reacţii normale la provocări, decât atacurile suburbane de pe Facebook ale foştilor noştri colegi. Să auzim numai de bine!

(cronică apărută în „România literară”, nr. 15/2016)