Învieri și înnoiri…

Fiecare persoană caută să se mişte înspre o așezare existențială cât mai înaltă. Unii ţintesc bunăstarea materială sau bună-situarea comunitară, alţii privesc cu înțelegere şi bunătate înspre semeni, alţii se concentrează mai mult pe interior sau vor să facă încă un pas spre chemările transcendenței. Ne mişcăm neîncetat, încercăm să ne ridicăm, ne facem planuri, experimentăm formule pentru a ne depăşi pe noi înşine. Unii realizează acest urcuş, alţii mai ratează, alţii se îmbată cu apă rece. Contează, desigur, şi intenţia, contează mai mult ceea ce realizezi efectiv…

Reconversia interioară nu este un lucru uşor, nu survine dintr-o dată şi în mod plenar. E nevoie de o scânteie de iluminare – rezultată deseori după oarece nemulţumiri, alunecări, nimicnicii, de revizuirea ţintelor, de revalorizarea priorităţilor, de un efort volitiv, de răbdare şi persistenţă. Îţi aşterni viaţa – trecută şi prezentă – în faţa ta, îţi judeci faptele, te reculegi, te îmbărbătezi şi mergi mai departe. Te lupţi cu „întunericul” din tine, îl stârpești sau „controlezi” şi te laşi purtat de fluviile de lumină. Nimic din ceea ce e trainic şi valoros nu vine de la sine. Până şi suferinţa, re-semnificată cum trebuie, devine un prilej al acestei auto-revelări. Bucuria regăsirii e cu atât mai mare cu cât şi truda a fost pe măsură. O astfel de „înviere” în plan individual poate conduce la o reînnoire a noastră a tuturor, a comunităţii, a lumii. Nu putem spera la o reformare a omenirii, fără reformarea fiecărui individ în parte. Calitatea unui edificiu depinde (şi) de valoarea fiecărui element constitutiv. Cu „cărămizi” de calitate ne putem încumeta să construim structuri „arhitectonice” inedite, valoroase şi trainice.

Motivul învierii (sau al trezirii) este des întâlnit atunci când se are în vedere formarea şi educarea omului. Alături de metafora cioplirii (pietrei de către sculptor), a modelării (lutului de către olar), a iluminării (de la o torţă, de la un foc), a corăbierului (ce înfruntă marea şi furtunile), a grădinarului (ce ajută pomii şi florile să crească), a însoțitorului (de oști, de căutători) etc., acest motiv le înglobează pe toate acestea, datorită forţei transfiguratoare/transformatoare ce rezultă prin conlucrarea unui interior (omenesc) şi al unui exterior (transcendent). Învierea presupune nu o simplă acţiune din exterior, ci o resurecţie interioară ce stă sub zodia unei exteriorităţi ce ne depăşeşte, dar care ne cheamă să îi urmăm exemplaritatea. Ne lepădăm de o viaţă veche, secundă, pentru a da curs unei vieţi reînnoite, fundamentale. Stârpim omul vechi din noi pentru a lăsa loc omului nou. E necesară o discontinuitate asumată, o ruptură fiinţială, de aruncare a părții noastre rele şi de revelare a binelui.

Sărbătoarea de Paști poate fi un prilej de interiorizări, de rememorări, de edificări. A existat şi există o anumită constantă a aceste mari sărbători a creştinătăţii: năzuinţa perpetuării spiritului prin înviere, bucuria trăirii prin solidarizare şi comuniune a acestui miracol, expansiunea şi revigorarea sufletească. Dacă aceste constante se salvgardează, restul nu mai …contează. Chiar şi în anii formării mele în regimul trecut, astfel de determinări nu au putut fi puse la zid. E drept că această mare sărbătoare nu ţinea de agora, nu era „recunoscută” oficial, se consuma într-un registru mai intim, într-un perimetru domestic, dar destul de intens şi cu reverberații destul de paradoxale, dacă e să ne raportăm la acele vremuri şi la precaritățile ei. Nici un însemn exterior, „societal” nu anunţa ce se petrece. În schimb, în casele noastre multe se petreceau. „Tu unde coci pasca?, …ţi-e bun cuptorul?, …aş putea să vin la tine să te ajut?, …îţi dau şi ţie nişte vopsea pentru ouă!, …de unde ai făcut rost de cacao?, …mergi diseară la denie?, …cumpără-mi şi mie nişte lumânări din ceară curată!, …când tragi vinul din butoi?, …ce haine frumoase ai!” – acestea sunt frânturi din zicerile care se zămisleau atunci şi care au rămas în memoria noastră adâncă. Nu mai vorbesc de pregătirea interioară a fiecăruia, după puteri, postul, împărtăşania, participarea la slujbele deniilor şi la Înviere. O văd, parcă şi acum, în urmele memoriei, venind pe cărarea dintre casele noastre, pe bunica, oarecum spăşită, cu baticu-i negru, ţinând trei lumânări în mână. „Mă rog de mă iartă!” – glăsuieşte ea încet, dar grav. „Dumnezeu să te ierte!”, îi răspunde maică-mea, chiar dacă mai săptămâna trecută se editase eternul schimb de replici ca de la soacră la noră. Până şi profesorii cei mai „intransigenţi” mai închideau ochii şi nu ne muştruluiau dacă mergeam la biserică în noaptea de Înviere. Cu toate că școala, o clădire haretiană, era (şi încă mai este!) la circa douăzeci de metri distanţă de biserică. Triste timpuri, vremuită şcoală!

Caracterului oarecum ilicit de pe atunci al acestei sărbători i se adaugă acum o dimensiune nouă și este investită cu o anumită demnitate, nobleţe sau semnificaţie, mai ales că, în prezent, avem un nou referenţial, un nou context, cel al exprimării libere a credinţei, al mărturisirii ei neîngrădite. Ne ducem la biserică când vrem, fără oprelişti, ne rugăm laolaltă sau de unii singuri, mai aprindem câte o lumânare pentru cei vii şi morţi, mai lăsăm un pomelnic. Unii merg mai des, alții deloc, alţii când îşi mai aduc aminte, alţii …din an în Paşti. Plus bogata retorică şi tevatură, născute pe marginea evenimentului, dincolo de biserică, exprimată „în cor”, inclusiv la… televizor. „Lume, lume, vreţi să câştigaţi şi să fiţi fericiţi, profitaţi de marea ocazie de Paşti…”, „Primarul nostru (sau candidatul spre acest fotoliu) urează la toţi locuitorii urbei un Paşti fericit, cu multe satisfacţii şi împliniri personale!”, „Nu pierdeți ocazia, antrepriza x vine cu mari reduceri ale tarifelor la serviciile sale”, „Modelul de autoturism y al cunoscutei mărci z are un discount atractiv de până la 1800 euro” etc. etc. Şi să continuăm cu alte injoncțiuni discursive ce ilustrează momentul: „Tu unde petreci Paştele?”, „Am prins o excursie excepţională în Singapore!”, „Vom merge la maici, are bărbatu-meu nişte cunoştinţe…”, „Felicitări, pentru noul tău autoturism, tu!”, „Mi-au adus copiii din Italia un colier aşa frumooos!” etc. etc.

Dacă în trecut erau serioase constrângeri ideologice, astăzi au apărut altele noi, nu mai puţin periculoase şi perfide. Sfidări au fost, sfidări sunt încă, şi-or fi în neamul… omenesc! Dar dincolo de toate acestea, rămâne esenţa Sărbătorii pe care nu trebuie să o pierdem din vedere, exprimată direct, cu inimă curată şi credinţă sinceră, prin acea adeverire simplă, esenţială, fundamentală şi mereu actuală: „Hristos a înviat!”

(Textul de mai sus reprezintă câteva pasaje revizuite din lucrarea noastră, Educația. Iubire, edificare, desăvârșire, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 126-127 și 169-170).

(foto: Constantin Cucoș)