„Optimist: sinonim cu imbecil”

„Cînd visează că scrie nu are puterea să viseze că nu poate să scrie. Cînd visează că nu scrie nu are puterea să viseze că scrie.” Spinoza. E din nou patru dimineaţa, It’s four in the morning, blocul nu se mişcă, Es mundo e fals, Cesaria Evora. O muzică de o nostalgie incurabilă precum Oceanul Atlantic, din Capul Verde, la 600 de km de Dakar, 340 de mii de locuitori, cafea, banane, trestie de zahăr. Escală maritimă şi aeriană. Baruri fără număr non-stop. Plaje orbitoare. De pe care se aude muzica plecărilor definitive, despre iubiri, prieteni, iluzii, amintiri, în călătorii fără sfîrşit înconjurate de acordurile pierderilor maritime, vapoare tot mai mici stingîndu-se în orizont dincolo de palmierii pitici, fabrici de tutun şi de băuturi alcoolice, cluburi de noapte. Unde bea şi fumează Evora, de o urîţenie greu de definit, cu privirea saşie şi cele aproape o sută de kilograme pe care şi le poartă desculţă, diformă, totul şters însă complet de vocea ce pluteşte în melancolia, Sodade, irepresibilă, sfîşietoare, cu surdină, a unei muzici de port fără viitor recuperabil, unde se întîlnesc fado-ul local mai încărcat de tristeţe decît cel lisabonez, în dialect exotic cu tangoul marinarilor argentinieni, dramatismul gen Edith Piaf adus de francezi alcoolici exilaţi, L’acordeoniste, padam, padam, Milord, şi blues-ul nocturn al ultimilor americani coborînd pe ţărm cu King Oliver, Scott Fitzgerald şi Ben Webster în buzunare, povestind printre sticle de whisky că, demult, un ziarist a sugerat casei de discuri care edita albumele lui Leonard Cohen să pună şi-o lamă de ras în ţiplă, Gillette, pentru ca ascultătorii să nu-şi mai piardă vremea, dispoziţia sufletească şi răbdarea cu căutatul prin baie, şi să-şi taie rapid venele pe Hey, that’s No Way To Say Goodbye în loc de-a se arunca, negăsind lamă, de la etajul 68 făcîndu-şi praf urechea muzicală. Asta povestesc ei făcîndu-se pulbere pe tînguirea saxofonului din dreapta Cesariei ale cărei morgandinho, atunci cînd plouă şi devin şi ele insuportabile pentru cei de vîrsta a doua, pot fi însoţite de lama lui Cohen, acasă, la Boa Vista, în Capul Verde al păsărilor colorate tăcut, nod muzical al unor civilizaţii oarecum dispărute, cu linii melodice simple, sferice, micuţele sfere rubinii ale nostalgiei rostogolindu-se direct la ţintă, în pompa musculară despre care unii au susţinut cu preţul posterităţii că-i casa neobosită a sufletului, cordul, haşurat de by-pass-urile diferitelor lumi, dovada vie a intersectărilor armonice fiind mai ales aranjamentul orchestral, unde, pe lîngă inevitabilele ghitare şi mandoline portugheze se aud, în mod neobişnuit, instrumente care nu cîntă aproape niciodată împreună, trompetă, saxofon sopran şi alto, c-un sunet răguşit, descompus, clarinet, oboi, muzicuţă, pian, acordeon, vioară în solo-uri amintind de Grappelli, maracase şi inedite ustensile de percuţie, de Petit pays, unele refrene se fluieră, şi cele mai impresionante piese au inflexiuni de jazz latino slow adînc albastru, pe care se grefează nisipul ce acoperă c-un murmur de minuscule sunete dezolate aşteptările de pe nenumărate promontorii cu texturi sonore fără echivalent, o muzică care nu seamănă cu nici o alta şi seamănă cu toate, într-un singur acord, muzica lumii care pleacă. În timp ce afară se luminează. Şi cursorul face blink. E 6:28. În două ore, doar trei sferturi de pagină, Mar azul, atît am scris.

Aşa că într-o bună zi mi-am îndesat într-o mapă galbenă cele mai bune povestiri, iar Sorin l-a înghesuit într-o duminică mohorîtă pe Mircea Martin şi i-a pus-o-n braţe, i-am telefonat, m-am scuzat, prezentat, am făcut o plecăciune, deoarece era seară, şi-am început să aştept verdictul. Aveam o senzaţie pustiitoare de examen. Una, două, cinci săptămîni de aşteptare, nu mai puteam fi atent la injecţii, le făceam altora decît celor în drept care aşteptau şi ei cu ochii trişti, ori la horcăitul estompat al bătrînilor cărora uitam să le dau furazolidon. Într-o dimineaţă ca asta s-a auzit în sfîrşit şi telefonul cu profesor. Care, în loc să-mi dea calificativul pe loc în receptor, aşa cum îmi imaginasem stînd nopţi întregi cu sufletul tras pe cap ca o pungă de plastic, în asfixie, ascultînd Paraiso di atlantico pe care aveam să-l ascult peste zece ani, mi-a fixat o întîlnire într-un bar de pe Calea Victoriei, ca să discutăm. Nu vedeam ce era de discutat şi de ce la bar, nu eram în Boa Vista iar ideea fusese doar să-şi exprime părerea în legătură cu ce scriam. Dacă avea cît de cît vreo valoare. Am dedus imediat că n-avea, cum deduc eu imediat, şi, din politeţe, prefera să nu mi-o spună prin fir ci în faţă. Ca să mă descurajeze total şi, astfel, să fie vindecaţi oamenii de moarte, infecţii-n gît şi rătăciri culturale. Ne-am întîlnit, era primăvară, prin septembrie, şi-n loc de sentinţa prevăzută am ascultat fără să-nţeleg cele mai surprinzătoare cuvinte-n şir indian pe care le poate auzi un vag aspirant la eternizare prin tipografiere. Era înalt, slab, cu pauze derutante-n discurs, discret ca şi-acum, ca un cuvînt, cu nasul lung, un om sobru şi oarecum melancolic de nu cumva o fi fost vorba de-un fel de inacceptare resemnată a lumii. Mi-a spus, cu mina judecătorului care tocmai te condamnă pentru binele tău şi-al omenirii, scoţînd o povestire din mapă, că nu a mai citit ceva asemănător. Am tăcut, întrebîndu-l dacă asta-nsemna că-i plăcuse. Îi plăcuse chiar foarte mult. După ce-am înghiţit surpriza lipită pe mărul lui Adam în care abia trăsese Wilhelm Tell, m-am pregătit să mă clatin de fericire, să mă dau cu fruntea de masă, însă n-am avut răgazul cuvenit, fiindcă profesorul a încheiat propunîndu-mi să-mi introducă două, trei texte într-un volum colectiv de proză scurtă ce urma să apară curînd la Cartea Românească. Era prea mult. Am dat pe gît paharul cu bere Azuga fără spumă, m-am înecat şi am tuşit mult deoarece oricît aş fi fost de optimist – „Optimist: sinonim cu imbecil” (Flaubert) –, ce se petrecea la măsuţa aceea acoperită cu o inimitabilă muşama verde se situa dincolo de culoarea respectivă şi zborul săgeţii din arbaletă. Martin a zîmbit chinuit. Nu găseam nici o manieră adecvată originală rapidă eficace pentru a-i mulţumi, m-am gîndit să-l sărut pe frunte, pentru a-i demonstra fără echivoc cît îi sînt de recunoscător, chiar şi mai recunoscător decît omul pe care-l tot vindecam de-o boală fatală printr-o minune adevărată, fără s-o ştie nimeni. Aşa că m-am arătat dispus, trepidînd de entuziasm, să-i ofer o bere. N-a acceptat. Am uitat cum era în realitate vremea, în memorie mi-a rămas o zi cu trecători ce-aveau chipuri de capodoperă, ca la revoluţie, şi vorbeau în franceză. Aveam douăzeci şi nouă de ani.

 (din Foxtrot XX, Cartea Românească, 2008)

(sursa foto: designist.ro)