Eram prea copil ca să trec drept fată…

Credința, nădejdea și zborul (1958-1961)

În copilăria timpurie am avut un tată aproape invizibil care apoi a pierit și ca abstracție. A fost înlocuit mai târziu de tatăl care și-a asumat să mă crească. Am trăit lângă un bunic plecat mereu la cocserie, la luncă și la cârciuma locului și un străbunic venit din război aproape neputincios, semiparalizat.

Puteam să pariez că în familie bărbații nu prea există altmineri decât ca meteoriții (tata), pufoaică mirosind a cocs, tăind ceva: găină, miel, porc, ducându-mă la pus țara la cale (bunicul), cântăreț de jale după o Marusie cunoscută în prizonierat la ruși, culegând mure, mergând în baston sau zăcând pe o laviță (străbunicul).

Chipul bărbătesc în sufletul copilăriei mele a fost Isus. Doamne, cat de Înalt a fost și a rămas reperul inimii mele despre bărbați!

– Că numa’n El ne punem nădejdea, draga bunii. Numai El îi cu noi în tăt ceasul și ne dă  putere să lucrăm ca să putem trăi și să rămânem oameni!

Amândouă bunicile mele erau foarte credincioase. Străbunica era animist-creștină. Mă mângâia seara pe spinare și îmi spunea povești despre orice-i viu:

– Toate sunt sfinte, că așa le-o făcut dragul de Dumnezeu!

Multă vreme mi-a trebuit să nu mă mai tem să calc până și pe firele de iarbă fără mustrări de conștiință.

Străbunica a fost ultima generație de femei analfabete, bunica a fost prima generație de femei alfabetizate.[1] În afara înțelepciunii populare lumești din care am păstrat pe viață zicalele: „omul se betegește de gând rău” și cu “blânghețele dupleși doamnele”, tot ce știau cele două femei era din Biblie, de la biserica satului și de la Oastea Domnului[2]. Mama învăța copiii altor țărani dintr-un sat îndepărtat. Aproape toată învățătura mea de atunci venea de la bunici. Nu-i de mirare că lumea imaginației mele nu a fost populată cu feți-frumoși, zmei, ilene cosânzene, gheonoaie, greuceni, povești orășenești din cărți pentru copii. Nu erau în Biblie, deci nu erau deloc. Lumea imaginației mele avea două personaje principale: Isus și Maica Domnului. Știam și de ipostasuri. Pe Dumnezeu Tatăl era cu neputință să mi-l închipui. Duhul Sfânt apărea în chip de porumbel în icoanele noastre. Era mai simplu, dar tot nu prea înțelegeam. Chipul lui Isus însă era peste tot. De cele mai multe ori era păstor. Blândul Păstor. În toate poveștile și poeziile Isus era cu mine, mă învăța să fac bine, mă creștea mare. Era Învățător și Ocrotitor. Era frumos, înalt, bun, plin de căldură și înțelegere.

Mă mângâia pe frunte și îmi lua toată grija și teama. Era în casă, mereu în casă, nu la biserică, nici în ceruri. Era Bărbatul casei noastre. Niciodată dragostea mea pentru el nu a fost amestecată cu teamă, ci doar cu alinare. Ea, Maica Domnului, era numai afară, dar pretutindeni. În grădină îmi surâdea când eram bună. În ogradă se întrista și lăcrima când greșeam sau aveam “gând rău”. Cel mai clar și mai clar o vedeam în iunie, între margarete, din margarete. Era Mama locului. Era în locul mamei. Era Mama ființelor vii, deci și a mea. Dragostea pentru ea era amestecată uneori cu rușine. Știa ce gândesc, ce simt, ce îmi doresc. În fața Ei eram mai limpede decât cristalul. Lângă Ei doi mă simțeam așa cum m-am simțit eu cândva, odată, în parc la Hunedoara când mama mea și tatăl care m-a crescut urcau scările, ținându-mă de câte o mână, ridicându-mă să zbor.

Ţara la cale, 1961

În Sâncrai cel mai frecvent cuvânt de spaimă era „colhoz”[3]. Femeile nu îl prea foloseau. Se întâlneau între ele la şezători, la claca de porumb, la poartă, la biserică. Vorbeau despre copii, despre bărbaţi, despre spălatul la râu, despre mâncare, despre găini, vite, oi, despre boli şi tratamente cu plante, despre nunţi, botezuri, înmormântări, despre cineva care „s-o strâcat la cap” de vreun necaz, uneori din cauza unui „drăguţ”. În lumea lor mă simţeam scăldată în grijă şi în griji foarte concrete. Fără ele nu aveam lapte dimineaţa, iar vitele ar fi gemut lung cu ugerul dureros de plin. Fără ele găinile chirăiau de foame. Vasele s-ar fi sleit de murdărie. Copiii s-ar fi înecat în pipi şi în plâns. Bărbaţii s-ar fi jegoşit, ar fi flămânzit şi ar fi fost mult mai furioşi. Bătrânii ar fi zăcut a moarte pe o saltea cu fân învechit. Casele nu ar fi avut ţesături, covoare şi dantele. Grădinile de flori deveneau paragini. Legumele se înecau în ştir. Spinările noastre de copii rămâneau nemângâiate seara. Nu am fi ştiut sunetul de poveşti. Nu ne observa şi dojenea nimeni. Nimeni nu ne ardea câte o nuia peste funduleţe.

De femei aveam atâtea dependenţe, încât îmi venea să îmi iau câmpii. Într-un sat, „câmpii” se luau între bărbaţi, în amurg, după ce ei se întorceau de la Cocseria din Călan, mâncaseră, eventual mai bătuseră un cui, o coasă, mai trăseseră o brazdă dând bice calului sau boului, însoţiţi de nevestele lor înfipte apăsat în coarnele plugului. Când soarele apunea era semn că ei sunt liberi şi de grijile pământeşti şi de femei. Pentru ele treaba cu „libere de griji” nici nu era imaginată. Ce s-ar fi întâmplat dacă şi femeile lăsau totul baltă după apus? Una nu deschidea gura despre o asemenea ipoteză trăznită.

Eu eram prea copil ca să trec drept fată. Mă luam după bunicul tiptil, spre magazinul sătesc aflat sub ocupaţia bărbătească de seară. Ceea ce mă fascina era că ei acolo spuneau că pun „ţara la cale”! Nu înţelegeam ce este ţara, nici ce înseamnă să o pui pe aceea la cale la magazinul sătesc, cu ţoiul de ţuică în mână, dar era fantastic să îi urmăreşti cu câtă pasiune înspăimântată discutau despre colhoz, Petru Groza, Zăronii, Pauker, Dej, Stalin, Hruşciov, adică despre oameni cu nume şui, care nu erau din satu nost. Stând între ei aveam senzaţia că braţele mele sunt prinse clandestin de funia clopotului şi fac lumea să se schimbe. Mă supăram alături de bunicul atunci când femeile de acasă ziceau că asta-i pierdere de vreme şi curată nerozie. Ce ştiau ele, limitate cum erau între griji „de doi bani”? De atunci şi până foarte târziu am crezut că ţările sunt şi trebuie puse la cale de către bărbaţi, că politica este şi trebuie să fie ceea ce fac bărbaţii de la Bucureşti sau Moscova şi comentează bărbaţii din Sâncrai, că eu m-am născut greşit, fiindcă urma să iau drumul femeilor, cel în jurul casei și gliei, nu pe al bărbaţilor, tot mai departe de casă ziua şi seara la magazinul sătesc devenit cărciumă-forum.

(sursa foto: youtube.com)

[1] În anul 1900 Regatul Romând avea 80% analfabeți. Proporția femeilor analfabete era de 92%. Nici în Transilvania lucrurile nu stăteau pe roze.

[2] Oastea Domnului a fost interzisă legal și cei mai importanți predicatori au devenit deținuți politici și erau la închisoare în copilăria mea.

[3] Termen sovietic pentru Cooperativa Agricolă de Producţie (CAP), formă colectivă de proprietate, ca rezultat al exproprierii, nu al asocierii libere.