Ușor cu pumnalul

Era a patra crimă comisă în același mod. Șeful cel Mare își ieșise rău din matcă. Zilnic freca podelele cu noi. Ne promisese o viață mai amară ca un talk-show dacă nu puneam pronto mâna pe făptaș. De fiecare dată lucrurile se desfășurau după același tipic. La „Prăvălie“ se primea un telefon și o voce de bărbat, imposibil de recunoscut (vorbea înăbușit, acoperea microfonul cu o batistă), anunța pe un ton cavernos: „La ora H, în cartierul cutare, va avea loc o crimă.“ La primul telefon, operatorul de serviciu, deși înre­gistrase mesajul, nu-i dăduse nici o importanță, crezând că e farsa vreunui țăcănit cu prea mult timp liber. Dar într-adevăr, la ora respectivă, în Dămăroaia, fusese omorât un bărbat, în propria lui locuință. Ucigașul îl strangulase cu un fir de nailon. Ceea ce ne uimise de la bun început fusese tăietura fină de la baza nasului, care provocase o sângerare ușoară. Și celelalte victime aveau tăietura respectivă, ca și cum asasinul ar fi dorit să-și pună o semnătură inconfun­dabilă. Crimele se produseseră la intervale de două-trei săptămâni. Nimeni nu putea să dea relații care să ne pună pe vreo pistă. Asasinul mai sunase de câteva ori și ne luase la mișto.

– Proștilor! V-am lăsat indicii gârlă. Dacă n-ați fi purtători ilegali de creier, ați ști cum să mă prindeți. Ascultați la mandea: vor fi în total cinci crime. Dacă nici după a cincea nu puneți mâna pe mine, lăsați pe alții să fie caralii. Înseamnă că sunt mai tare ca voi. Pun la bătaie un miliard de lei că și peste zece ani o să mă căutați ca orbeții.

Ce mai încolo și-ncoace, turbam cu toții! Miron Stratilat se dusese și la un psiholog ca să ne explice ceva din felul cum acționează ucigașul.

– E un caz de exacerbare a ego-ului, îi iluminase acesta țeasta. În conștiința lui există o falie. Se crede mai presus de oricine, chiar și de Dumnezeu…

– Ziceți mai bine că-i sonat, îl întrerupsese Miron, sătul să-l mai asculte vorbind de Freud, de ego-uri supradimensionate, de refulări și de comportamente aberante.

În demența lui, asasinul ne aruncase o provocare. Mai avea de trecut la activ o singură victimă și pe urmă se putea retrage liniștit ca să-și savureze triumful.

Am petrecut multe ceasuri în apartamentele celor patru victime – oameni care trăiseră modest, singuri, având vârste între 25 și 50 de ani și pe care căzuse beleaua să fie alese drept ținte de către un nebun dornic să demonstreze ce grozav e. Cum de le intrase în casă? Se cunoșteau? Aveau victimele vreo legătură între ele? Asta Miron refuza cu îndârjire să accepte.

– Ce legătură să fie între un șef de magazin de articole de menaj, un body-guard, o vânzătoare de produse cosmetice și patronul unui mic magazin care vindea țigări?

În treacăt fie zis, vizitându-i acestuia din urmă magazi­nul, Miron avusese o observație remarcabilă:

– De când cu Clinton și Monica, nu mai poți să cumperi un trabuc. Te ia lumea la ochi fiindcă te pregătești pentru o relație nepotrivită.

Nu se punea problema ca noi să ne cumpărăm trabucuri – alea sunt pentru barosani; eu și Miron ne mulțumeam cu niște proletare Winchester, din care trăgeam ca disperații.

Nici azi nu părem mai luminați la cerebel. Afară e o ploaie mocănească – mioritică, apud Stratilat. Iar în biroul nostru e un fum de îl tai cu cuțitul, așa că mă reped să deschid fereastra cu o iuțeală care îl pune pe partenerul meu pe gânduri.

– Ia mai dă-mi inventarul obiectelor găsite în apartamentele celor patru!

Parcurg – pentru a câta oară? – foile pe care Miron mi le întinde cu o mină îngrijorată.

– Șefu’ scump! Te-ai surmenat! Atenție la meninge!

Nimic spectaculos în listele astea. Și totuși, ceva e curios: la fiecare s-a găsit câte un volum de Nichita Stănescu și nici o altă carte.

– Cald, cald, îmi vine să strig, simțind că se face o geană de lumină.

Miron se agită prin încăpere, ca un leu în cușcă.

– Stai dracului jos! Cum zici că-l chema pe tipul de la articole de menaj?

– Paul Stănescu.

– Asta e! Stănescu ca pe poet. Pe a doua victimă?

– Marin Țănescu.

– Pe a treia?

– Ludmila Anescu.

– Și pe a patra?

– Sorin Neșcu.

– Băiete, am lămurit misterul.

Miron sare din nou de la birou și se uită la mine cu îngrijorare.

– Sper să nu fie nevoie să mă mai duc la imbecilul ăla de psihiatru și pentru tine.

– Puiule, totul e genial de simplu. De fiecare dată, ucigașul ne-a spus care va fi următoarea victimă. Planul l-a conceput, cu siguranță, de multă vreme și cu mare migală. Dacă din numele Stănescu iei de la început o literă, îl obții pe Țănescu. Dacă din numele Țănescu iei din nou prima literă, îl obții pe Anescu. Și așa mai departe.

– Asta înseamnă…

– Asta înseamnă că pe ultima victimă o cheamă Escu sau Eșcu.

Pe chipul său rubicond se așterne o imensă dezamăgire.

– Câți de Escu sau Eșcu or fi… Cum să dăm de cel pe care l-a ales criminalul?

– Simplu: câți de Escu sau Eșcu pot să lucreze la firma Ra? Ucigașul ne-a indicat, de fiecare dată, și locul unde lucrează victima următoare. Ții minte că ne-am întrebat ce căutau câteva obiecte de artizanat egiptene la locul faptei? Acum e limpede. La Stănescu – un Sfinx, fiindcă lucra la magazinul Sfinx, dar și o piramidă, fiindcă următoarea ­victimă lucra la complexul comercial Piramida. La Țănescu – o piramidă, dar și o statuetă a lui Ramses, fiindcă Anescu lucra la firma de produse cosmetice Ramses. La Neșcu – o statuetă a lui Ramses…

– Aici n-am găsit al doilea obiect…

– Așa e! Dar am găsit o copie xerox după un afiș electoral de pe vremuri, cu Votați Soarele! Soarele! Adică Ra, în mitologia egipteană. Deci pe Escu sau Eșcu trebuie să-l căutăm la firma Ra. Parcă am văzut o reclamă – e o firmă de turism.

…Tot ce a urmat a fost o joacă de copii. După ce am pri­mit telefonul care anunța că un nou asasinat va avea loc, ne-am dus la Petre Escu, unde am organizat o capcană. La un moment dat, cineva i-a sunat la ușă. Gazda, un bărbat cam la treizeci de ani, nu s-a pierdut cu firea, a deschis calm ușa. În prag i-a apărut un poștaș cu un aviz în mână. Escu l-a poftit în casă, până a căutat un pix ca să semneze de primire. Brusc, aparent inofensivul individ s-a repezit la el, ca să-l sugrume cu un fir de nailon. Din cealaltă încăpere am năvălit noi. N-a opus nici o rezistență. Când i-am pus cătușele, n-a spus decât atât:

– Ați fost mai buni!

Și s-a cufundat într-o muțenie din care nu l-a mai scos nici măcar Miron, care l-a apostrofat rânjind:

– Ai pierdut! Ieși cu miliardul la interval!