Reîntoarceri (im)posibile

„Odiseea, azi, ar mai fi cu putinţă? Epopeea reîntoarcerii mai aparţine epocii noastre? În dimineaţa cînd s-a trezit pe ţărmul din Ithaca, ar mai fi putut Ulise să asculte în extaz muzica Marii Reîntoarceri dacă bătrînul măslin ar fi fost doborît şi dacă nu ar fi recunoscut nimic în jurul lui?” Ambiţiosul pariu al lui Milan Kundera este de a încerca o rescriere a periplului lui Ulise în cheie postmodernă, însă avatarurile personajului odiseic imaginate de scriitorul ceh nu sînt decît fantoşele înduioşătoare ori groteşti ale unui povestitor care construieşte iluzia doar pentru a o demonta meticulos, cu ironie şi scepticism. În Ignoranţa, romanul din 2000 al lui Milan Kundera, scris în franceză, limba ţării în care a emigrat din 1975, întoarcerea nu mai este posibilă, cercul magic al ocolului lui Ulise se frînge, întrucît mult rîvnitul „acasă” nu se mai găseşte nici la începutul, nici la finalul peregrinărilor personajelor; de fapt, nu se mai află nicăieri. Ulise nu o mai alege pe fidela Penelopa, ci pe seducătoarea Calypso, însă într-un final ambele îl trădează, lăsîndu-l singur şi refuzîndu-i dreptul la Poveste. Muzica armonioasă a Marii Reîntoarceri din epopeea homerică se converteşte aici în zgomot de fond, nostalgia se hrăneşte din ignoranţă şi uitare, iar „acasă” îşi pierde coordonatele spaţio-temporale, devenind o fantomatică iluzie.

Ulise al lui Milan Kundera se dedublează, Irena şi Josef sînt îngemănaţi în încercarea lor ratată de a reveni într-o Cehie europenizată, care îşi „coafează” imaginea, ascunzîndu-şi stigmatele, traumele şi compromisurile sub poleiala falsă a unei măşti groteşti. Ambii au părăsit ţara imediat după episodul 1968, rătăcesc şi îşi găsesc pînă la urmă un rost în ţările adoptive, pentru a se întoarce în Cehia postdecembristă, nu din proprie iniţiativă, ci la presiunea celor apropiaţi, după douăzeci de ani, într-o reiterare à rebours a aventurii odiseice. Irena ratează reîntîlnirea cu o mamă energică, autoritară, rece şi calculată, dar şi cu prietenele indiferente la viaţa ei „de dincolo”, care resping vinul de Bordeaux oferit de fina cunoscătoare, pentru a alege berea autohtonă, într-un déjà vu orchestrat simbolic de Kundera. Irena trăieşte aievea un coşmar care a bîntuit-o în anii francezi, în care se află din nou la Praga, închisă într-un cerc de femei cu halbe în mîini. Reîntoarcerea Irenei pare o prelungire a acestor coşmaruri, rochia ponosită pe care o cumpără la un preţ derizoriu dintr-un magazin praghez o strînge ca o cămaşă de forţă, arătîndu-i caricatura celei care ar fi fost dacă ar fi rămas în ţară. E tocmai veşmîntul în care fostele prietene – dar şi Sylvie, cea care a împins-o să se întoarcă – încearcă să o încorseteze, refractare la ceea ce ea a trăit în cei douăzeci de ani de absenţă: „Mai întîi, prin dezinteresul total pentru ce trăise ea în străinătate, i-au amputat douăzeci de ani din viaţă. Acum, prin acest interogatoriu, încearcă să-i coasă vechiul trecut de viaţa ei actuală. E ca şi cum, amputîndu-i antebraţele, i-ar prinde palmele direct de cot; ca şi cum, amputîndu-i gambele, i-ar prinde tălpile de genunchi.”

Emigranţii debusolaţi şi dezabuzaţi din romanul lui Kundera devin „studii de caz” deopotrivă pentru cei rămaşi în Cehia comunistă, ca ecran pentru propriile frustrări, cît şi pentru cei din afară, care îşi pierd interesul odată cu prăbuşirea Cortinei de Fier. Descoperirea amară a Irenei că „nu mai exista pentru ei” concentrează în aceeaşi măsură zidul de indiferenţă ce se interpune între Josef şi cei pe care încearcă să-i regăsească, precum fratele mai mare, uzurpatorul. Acesta şi-a însuşit cu nonşalanţă tot ce fratele său mai mic a lăsat în urmă la plecare – obiecte-simbol precum ceasul din tinereţe ori tabloul cu dedicaţie primit de la un prieten pictor – fără a schiţa nici un gest că ar avea vreo intenţie să le restituie fostului proprietar. Nici revederea prietenului N. nu aduce mărturisirea aşteptată, explicaţiile sînt refuzate tranşant, provocările sînt parate cu abilitate, dialogul rămîne la suprafaţă, chinuit, sincopat, fals. Memoria îi joacă feste lui Josef, o amnezie capricioasă îi cufundă trecutul ceh în uitare, imaginile despre propria tinereţe pe care fratele său sau N. i le oferă de-a gata despre propriul trecut îl deconcertează nu fiindcă nu se regăseşte în ele, ci deoarece nici el nu mai ştie cine a fost. Identitatea casantă a lui Josef se pulverizează prin lectura jurnalului din adolescenţă, în care experienţele transcrise în limbajul introspectiv al liceanului deopotrivă sentimental şi cinic îi apar complet străine maturului ce refuză identificarea. Din turbulenţele relaţiei cu „fata delicat desuetă” pe care a chinuit-o gratuit şi fără a afla consecinţele inflexibilităţii lui, Josef nu reţine decît sadica minciună că se vor despărţi întrucît familia lui intenţionează să se mute în Praga. Capriciul memoriei decupează acest detaliu irelevant, lăsînd în umbra uitării drama care a condus-o pe fragila adolescentă în pragul sinuciderii. Tentativa eşuează lamentabil, Milada rămîne cu o ureche degerată şi amputată, ascunsă abil sub o coafură disimulatoare, infirmitate care o condamnă la o singurătate iremediabilă.

Cele trei personaje – Irena, Josef şi Milada – rămîn izolate în carapacea singurătăţii şi ignoranţei, se intersectează fără a se (re)cunoaşte, doar naratorul-păpuşar mînuieşte cu măiestrie firele care le leagă, „coincidenţele” care urzesc canavaua narativă a romanului şi pe care sîntem liberi să le citim în ce cheie dorim: „Cu anii, va vedea în aceste asemănări o deplorabilă uniformitate a indivizilor (care, pentru un sărut, se opresc toţi în aceleaşi locuri, au aceleaşi gusturi vestimentare, flatează o femeie cu aceeaşi metaforă) şi o monotonie plicticoasă a evenimentelor (care sînt veşnica repetare a unuia şi acelaşi); dar, ca adolescentă, salută aceste coincidenţe ca pe nişte miracole, dornică să le descifreze înţelesul. Faptul că iubitul de azi seamănă în chip straniu cu cel dinainte îl face şi mai extraordinar, şi mai original, şi fata e convinsă că îi este, în chip misterios, predestinat.” Pe acest joc glisant al iluzionării şi dezvrăjirii mizează Milan Kundera în punerea în scenă a întîlnirilor erotice care amintesc de încurcăturile şi nepotrivirile din spumoasele povestiri adunate în volumul din 1960, Iubiri caraghioase. Un savuros malentendu îi readuce împreună pe Irena şi Josef: „Îmi imaginez emoţia a două fiinţe care se revăd după ani. Cîndva, au avut o relaţie, drept care se cred legate prin aceeaşi experienţă, prin aceleaşi amintiri. Aceleaşi amintiri? Aici începe neînţelegerea: din întîlnirile lor, păstrează două-trei mici secvenţe, dar fiecare pe ale lui; amintirile lor nu seamănă; nu se suprapun”. Cei doi se cunoscuseră cu peste douăzeci de ani în urmă într-un bar, se prefigura o poveste pe care Irena a retezat-o înainte de se înfiripa, însă rămăsese cu o scrumieră pe care Josef i-a sustras-o din localul respectiv şi de care ea nu s-a mai despărţit, purtînd-o în poşetă ca pe un talisman. „Coincidenţa” reîntîlnirii lui Josef la aeroport, în aşteptarea aceluiaşi avion, pare a fi actul decisiv în scenariul Marii Reîntoarceri. Scrumiera nu este însă un symbolon, ci un banal obiect fetişizat doar de Irena, Josef ratînd recunoaşterea: merge pînă la capăt orbeşte, fără a avea habar cine este femeia care i se dăruieşte cu disperare, într-o frenezie „caraghioasă” ce alunecă lesne în grotesc. Va rămîne ignorant pînă la final, uitarea cufundînd într-un trecut inaccesibil prima lor întîlnire, numele Irenei îi va fi pentru totdeauna străin, însă va presimţi „coincidenţa” de destin.

Ambiguitatea delicioasă, à la Kundera, întreţine paradoxul (ne)recunoaşterii, înţelegerea spontană care îl leagă pe Josef de cea în care vede o „soră” fiind subminată de o neînţelegere care face imposibilă comunicarea ce se înfiripase anterior: pe cei doi îi uneşte aventura lui Ulise, nu Ithaca pierdută pentru totdeauna în negura uitării. Marea Reîntoarcere ar trebui să fie pentru amîndoi prilejul de a auzi îndemnul „Povesteşte!”, singurul cuvînt pe care Ulise îl aştepta cu ardoare şi pe care cei rămaşi acasă nu i l-au spus niciodată. După ce toţi le refuză acest drept, Josef şi Irena au iluzia că şi-ar putea „armoniza memoriile”, că acestea ar putea intra în rezonanţă pentru a ţese împreună „aceeaşi povestire”, uitînd că fiecare experienţă este unică şi incomunicabilă în felul ei, răsfrîntă într-o poveste care nu este „decît o mixtură de lucruri probabile şi lucruri uitate”. Aşa cum nostalgia se naşte din ignoranţă, povestea se hrăneşte din (im)posibilitatea reîntoarcerii: „nici o realitate nu mai există aşa cum era atunci cînd era; restituirea ei este cu neputinţă”.

Milan Kundera, Ignoranţa, Traducere din franceză de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, 168 p.

(sursa foto: theguardian.com)