Ioana Revnic 
Cartea care inaugurează Colecția Basarabia literară a Editurii Ratio et Revelatio din Oradea este un eveniment editorial.
De ce?
- Volumul – o antologie – pune în circulație numele unui scriitor de referință în proza românească din Basarabia postbelică: Vlad IOVIȚĂ. Autorul este puțin cunoscut în dreapta Prutului, întrucât opera i-a fost editată cu grafie chirilică. I-a apărut o singură carte transliterată în alfabet latin: Un hectar de umbră pentru Sahara (antologie, tabel cronologic și referințe istorico-literare de Viorica Zaharia-Stamati, Editura Litera Internațional, Chișinău, 2004). Apoi, după moartea lui, văduva scriitorului ,,a interzis publicarea prozei (dar şi a altor texte inedite) vreme de 15 ani” – explică Dumitru Crudu, în postfața antologiei de la Ratio et Revelatio.
- Până acum, nicio editură de la noi nu a mai scos vreo carte a acestui autor.
- Antologia conține cinci texte care nu au mai fost publicate în limba română, cu alfabet latin.
*
Vlad IOVIȚĂ (1935-1983) a fost scriitor, scenarist și regizor de film. Între 1945-1954 face o școală coregrafică din Leningrad, iar din 1962 până în 1964 – cursurile superioare de scenarişti din cadrul Institutului Unional de cinematografie de la Moscova. Se formează, așadar, într-un mediu care nu îi permite exersarea și aprofundarea limbii române.
1965 este anul debutului editorial în limba română cu nuvelele din Râsul şi plânsul vinului. Alte volume antume: Dincolo de ploaie (1970; 1979); Trei proze (1971); Dimitrie-Vodă Cantemir (1973); Făt-Frumos. Nuvelă cinematografică (1981).
În 1982 Lui Vlad Ioviţă i se conferă titlul de Maestru Emerit al artei din R. S. S. Moldovenească.
Antologia de la Editura Ratio et Revelatio din Oradea este îngrijită de Viorica Zaharia care răspunde – alături de Dumitru Crudu – de selecția textelor. Transliterarea din grafia chirilică le aparține Vioricăi Zaharia și Liliei Cioban- Gamarța.
*
Ce spun antologatorii?
Viorica Zaharia:
,,Izolat de tradiția literară românească și occidentală, școlit într-un mediu lingvistic străin și ostil, nevoit, în virtutea unor împrejurări vitrege, să fie un autodidact în studiul limbii române, Vlad Ioviță a scris o proză de calitate, în pofida unui mediu nefavorabil creației autentice. Prozator cu vocația începuturilor, în spațiul literar dintre Prut și Nistru, acesta a dat dovadă de adevărate acțiuni de pionierat.”
Dumitru Crudu:
,,… povestirile şi nuvelele lui Ioviţă înfăţişează o realitate dură, metalică, tăioasă ca lama toporului, unde oamenii sunt mâncaţi pe dinăuntru de obsesii de nelecuit şi unde nu mai e loc de iluzii sau de suavităţi gratuite. E o proză scrisă scrâşnind din dinţi de ciudă, de furie, de mânie, de neputinţă că nimic nu se poate schimba. E o proză a revoltei tăcute.”
Vlad Ioviță (1968)
*
În exclusivitate pentru cititorii acestei rubrici și în avanpremiera apariției prozelor lui Vlad Ioviță, vă invit să citiți unul din cele cinci texte publicate pentru prima oară cu grafie latină.
Numai la Editura Ratio et Revelatio.
În Colecția Basarabia literară.
CE NALȚI SUNT PLOPII
Gardurile păreau mai mici, mai scunde; copacii şi casele de asemenea. Parcă intrau în pământ de cum îl vedeau apropiindu-se… Ca atunci, în copilărie, când ieşise prima dată din ograda părintească.
– Al cui ieşti, mă titirezule? întrebau vecinii.
Tăcea. Şi asta nu fiindcă nu fusese învăţat cum să răspundă, ci mai curând că-i plăcea să fie întrebat de câteva ori.
– Şi unde-ai pornit aşa de dimineanţă, mă rog?
Întorcea capul îndărăt şi râdea cu toţi clopoţeii din glas.
Ce mare părea satul, măsurat de paşii unui copil.
… Acuma îl măsoară cu maşina. Acelaşi sat, cu aceleaşi garduri, case, fântâni, cu aceleaşi hudiţe strâmbe.
Ar trebui să scadă viteza, că de-i răsare în cale vre-un ,,titirez”, care a pornit şi el în căutarea casei bunicăi, poţi să-l mai calci, doamne fereşte.
De după o cotitură apare căruţaşul Filea.
– Când ai cumpărat-o, bade Dumitru?
– Astă noapte mi-au adus-o.
– Şi până în ziuă ai şi învăţat s-o conduci? se minunează căruţaşul care, deşi a terminat şcoala de mecanizare, tot cu caii umblă.
Dumitru îi spune că n-a cumpărat-o, că brigadierul a pus cuvânt şi … Dar cel cu întrebarea a rămas în urmă. Dumitru scade viteza. Curând se vor arăta cele două fântâni, cu babele care sporovăiesc acolo întruna.
– Vreme bună, mătuşilor! le strigă el încă de departe.
Bătrânele privesc prelung şi cam uimite.
– Dumitru… tu eşti?
– Dapoi cine altul? râde acesta cu glas tremurat…
Mătuşile cercetează maşina.
– Pe şosea de aestea nu trec.
– Nici eu n-am văzut.
– Parcă-i o buburuză mare.
– Îi bună de cărat apă cu dânsa… pentru pepeni.
Numai baba Gaşiţa nu spune o vorbă.
Dumitru îi urmăreşte privirile încrucişate, dar nu poate înţelege încotro se uită ele. Pare că nu atât la maşină, cât înăuntrul ei. Bărbatul îşi trage haina de alături pe genunchi şi se urneşte din loc. Îi mulţumit de efectul produs de maşina lui.
– O învăţat aşa de repede s-o conducă.
– … Şi Filea cumătrii tot cu caii preşedintelui umblă.
– Dacă are diplomă.
Dumitru sporeşte viteza. Babele rămân în urmă, iar înainte, dintr-o portiţă dosită, se arată, mărunţică şi încovoiată ca o cobiliţă, Limpiada, cea mai bătrână fată din sat.
– Tot cu deşertul îmi ieşi? o întrebă Dumitru din mers.
Dacă nu te grăbeşti, aşteaptă-mă, că iaca vin de la fântână cu plinul şi-ţi mai trec o dată drumul.
Dar maşina nu-şi încetineşte mersul. Se duce mai departe. Şi Dumitru surâde: ,,Limpiada n-a ştiut să iasă niciodată în cale cu plinul… Şi a rămas cucă singuratică”.
Acuma nu numai gardurile, poeţile şi casele, ci chiar şi stâlpii de telegrag, chiar şi cumpenele fântânilor par aşa cum au fost înainte… Doar plopii din ograda lui Avram Nour sunt prea înalţi. Şi Avram e înalt. Pare şi el un plop.
La casele oamenilor s-au aprins ferestrele. La Avram nu. Numai pipa îi licăreşte. Iat-o că vine spre drum.
– Noroc.
Avram înconjoară maşina lui Dumitru de câteva ori. N-o laudă. E zgârcit la vorbă. Dumitru însă, îşi dă sama că-i privit altfel decât până acum, e privit ca un plop care a crescut într-o singură noapte prea mult, dar care, totuşi, rămâne mai mic decât plopul de alături.
– Mâine-i duminică şi nevastă-mea are de gând să facă nişte plăcinte, zice într-un târziu Dumitru.
Avram ascultă şi suge ţigara.
– Nare cine-i tăia lemne.
Avram nu zice nici ,,da”, nici ,,ba”. Şi Dumitru îşi ia rămas bun.
– Eu mai trec pe la socru-meu… dacă n-ai ce face… vezi.
Se depărtează. Şi pe cât se depărtează mai mult, tot mai des se întreabă: ,,O să se ducă Avram la Catinca ori nu?”
La urma urmei, de ce să nu se ducă? Ţigara poate să şi-o fumeze şi tăind lemne. Cât e pentru el să taie un braţ de lemne. Dar şi Catinca e voinică încă. Ar putea… Totuşi, lucrul bărbătesc trebuie să-l facă un bărbat. Pe vremuri el, Dumitru, îl făcea tare bine.
Maşina urcă la deal, pe sub gardul lui moş Panfil. În faţa porţii opreşte. Dumitru claxonează. Din curte îi răspunde lătrat de câine. Iar mai apoi se arată şi moş Panfil.
– Dumitru …
– Eu îs, tată.
,,Nu mă mai cunoaşte nici socrul, se gândeşte Dumitru, dacă n-am ieşit atâta vreme din casă”.
– Poate intri în ogradă ? întrebă moşneagul.
– Ştiu eu, o să încapă maşina pe portiţă?
– Pesemne că n-o să încapă, zice bătrânul, după ce chibzuieşte un răstimp. Apoi schimbă vorba.
– Catinca ce mai face?
– Nişte plăcinte… L-am rugat pe Avram să se ducă să-i taie un braţ de lemne.
Cum aude numele lui Avram, moş Panfil încruntă sprânceana şi începe să se sotocească prin buzunare. Iar Dumitru, în timpul acesta, se gândeşte la drumurile pe care le-a făcut în viaţa lui fără maşină. Cele mai lungi au fost drumurile războiului. Dar el le-a dat de capăt la toate şi îndărăt s-a întors tot pe ele. S-a ales cu două zgârieturi. Încolo teafăr.
– A avut noroc, ziceau sătenii.
Peste câteva luni cicatricile de la genunchi s-au netezit. Nu-l credea numeni că fusese rănit. Cu anii începu și el să uite de ele. Dar iată că într-o bună zi durerea de altă dată gemu în picioarele lui. Și Dumitru își aminti că pe lume sunt doctori și spitale…
Moș Panfil se uită ba la roțile mașinii, ba la volanul ei, ba la genunchi lui Dumitru.
– Nu mi-ai spus cum îți pare mașina, tată.
– Îi cam întuneric și nu văd.
– Rămâi sănătos… Poftiți mâine la plăcinte.
Moș Panfil își găsește, în sfârșit, pipa. Dar n-o aprinde – nu fumează. O caută și el așa… când se întâmplă să dea ochi cu cineva pe care nu-l așteptase.
Mașina lui Dumitru coboară la vale. E unica mașină cu trei roți în sat. ,,Și eu îs unicul căruia i s-a dat o bunătate ca asta”, se gândește Dumitru.
… Și, totuși, de ce gardurile, casele, cumpenele fântânilor și mai ales, plopii nu se lipesc pământului, când omul îi privește de sus, din mașină?
După ce mai rătăcește prin câteva hudițe, Dumitru se apropie de casă. Dar nu claxonează. Așteaptă. Poate că Avram încă nu s-a dus.
N-ar vrea să vadă un străin cum nevasta o să-l scoată din mașină, cum o să-l mute ca pe un copil în cărucean și cum o să-l ducă în casă.
N-ar vrea…
(sursa foto cover: acasa.ro)
