Comisiile parlamentare – un măr al discordiei

4 noiembrie 1992. În aceeaşi zi – 4 noiembrie 1992 – românii află cine va fi noul prim-ministru, respectiv Nicolae Văcăroiu, iar americanii cine va fi viitorul preşedinte al SUA. Rezultatele definitive ale alegerilor prezidenţiale din SUA îl indică pe democratul Bill Clinton drept învingător în 33 de state. Republicanul George Bush trebuie să-şi ia adio de la Casa Albă deoarece nu a reuşit să se impună decât în 17 state.

9 – 10 noiembrie 1992. Grupul pentru Reforma Morală şi Politică a PNL continuă să militeze pentru renaşterea acestui partid. La o conferinţă de presă, membrii grupului promit o moţiune şi o alternativă la actuala conducere a PNL. Sunt criticate deplasarea spre stânga a partidului, distanţarea de forţele politice democratice, lipsa de democraţie din interiorul partidului unde deciziile se iau în culise doar de câteva persoane. Se cere convocarea Conferinţei Naţionale Extraordinare pentru demiterea conducerii în frunte cu Radu Câmpeanu, pentru modificarea Statutului, alegerea noii conduceri, stabilirea tacticii şi strategiei partidului.

– Şi Radu Câmpeanu este activ. El anunţă fuziunea PNL cu NPL, mişcare tactică neagreată de Grupul pentru Reforma Morală şi Politică a PNL, care în aceeaşi zi se pronunţă cu convingere pentru unificarea mişcării liberale.

– În Camera Deputaţilor se termină lupta dusă de câteva săptămâni, în special între FDSN şi FSN, pentru atribuirea comisiilor. Deoarece în comisii se promovează, se opresc sau se modifică legile, fiecare partid a încercat, prin diverse metode, să revendice cât mai multe comisii, deşi regulamentul prevede ca distribuirea comisiilor să respecte procentajul obţinut la alegeri de fiecare partid. Regulamentul mai prevede ca fiecare Cameră să-şi stabilească numărul de comisii, titulatura, competenţele şi numărul de membri, având obligaţia să respecte atribuţiile comune.

În noul Parlament fiecare Cameră şi-a desemnat o comisie pentru politică externă (Parlamentul format în ’90 avea doar una) pentru atribuirea căreia   s-au purtat lupte îndelungate şi aprige. FSN a pierdut în faţa FDSN care şi-a adjudecat comisiile de politică externă din ambele Camere. În Camera Deputaţilor, FDSN îşi exercită autoritatea asupra a încă trei comisii importante: politică eco­nomică, reformă şi privatizare; juridică, de disciplină şi imunităţi; învăţământ şi ştiinţă. FSN rămâne cu două comisii (cercetarea abuzurilor, corupţie şi pentru petiţii; de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională).

Alte comisii în Camera Deputaţilor: buget, finanţe, bănci (PUNR); agricultură şi viticultură, industrie şi servicii speciale (PRM); drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale (minorităţile naţionale, altele decât cea maghiară); administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibrul ecolo­gic (PNŢCD); muncă şi protecţie socială (PAC); sănătate şi familie (UDMR); cultură, artă şi mass-media (PNŢCD).

Comisiile parlamentare din Senat (la 12 noiembrie se încheie atribuirea acestor comisii partidelor): drepturile omului (PNŢCD); agricultură, industrie alimentară şi silvicultură (PAC); cercetarea abuzurilor şi petiţii (PNŢCD); învăţământ şi cercetare ştiinţifică (FDSN); juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări (FSN); muncă, protecţie socială şi problemele şomajului (UDMR); privatizare (PUNR); administraţie publi­că şi amenajarea teritoriului (PUNR); cultură, arte şi mijloace de informare în masă (Partida Naţională = PRM şi PSM); apărare, ordine publică şi siguranţă naţională (FDSN); economică (FDSN); sănătate, ecologie şi sport (FSN).

11 – 12 noiembrie 1992. Theodor Stolojan şi Petre Roman în Senat. Theodor Stolojan, după ce prezintă Raportul asupra guvernării în perioada octombrie ’91-octombrie ’92, acceptă să răspundă la întrebările senatorilor, deşi consideră că nu e nevoie ca Raportul să fie aprobat de aceştia. Deoarece acuzele la adresa guvernării sale, dar mai ales la adresa lui Petre Roman, nu sunt puţine şi nici delicat formulate, Theodor Stolojan se apără: „Judecând politic vechiul Parlament şi încă actualul Guvern, vă rog, domnilor senatori, să fiţi îngăduitori pentru că cei care au încercat să facă ceva şi n-au reuşit poate sunt mai buni decât cei care au încercat să facă nimic şi au reuşit“. O dată cu apariţia lui Petre Roman la microfon izbucneşte cu adevărat scandalul. Referindu-se la condiţiile grele în care a guvernat, ex-premierul face o trimitere la „cei care doresc o reîntoarcere la vechiul sistem“ şi care i-au zădărnicit multe iniţiative şi eforturi. O asemenea afirmaţie atinge multe răni încă neînchise. În sală se dezlănţuie furtuna, iar clopoţelul lui Oliviu Gherman se zbate neputincios. Când Petre Roman încearcă să-şi continue expunerea e anunţat că mai are trei minute. El ripostează afirmând că acuzaţiile grave aduse Guvernului Roman şi Stolojan nu pot fi combătute pe parcursul a trei, patru sau cinci minute. Atacat din toate părţile, Petre Roman contraatacă: „A fi confruntaţi astăzi cu noi politicieni, dar vechi servitori ai ceauşismului, nu înseamnă că intrăm în democraţie“. Corneliu Vadim Tudor reacţionează din nou: „Dumneata ai fost lector de partid la medi­cină şi construcţii, nu eu, tatăl dumitale a fost general sovietic“. Conflictul continuă în ciuda avertizărilor insistente ale clopoţelului prezidenţial. Urmează Adrian Păunescu pentru care ceea ce au înfăptuit echipele guvernamentale de după 1990 a fost o tristă farsă, adică îndeplinirea programului de colonizare a României, după ce Guvernul Roman cu ajutorul ministrului de Finanţe Stolojan şi sub privirile prea îngăduitoare ale lui Ion Iliescu a risipit şi haotizat moştenirea epocii socialiste. Astfel a ajuns România o ţară subordonată finanţelor mondiale, cu fabricile şi uzinele construite din sudoarea poporului pierdute în mâinile samsarilor şi bişniţarilor străini.

În încheierea uneia dintre cele mai trepidante şedinţe prin care noul Parlament s-a afirmat în viaţa politică a ţării, Theodor Stolojan (al cărui Raport de guvernare n-a mai fost dezbătut şi în Camera Deputaţilor), la ultima sa apariţie în Parlament, mulţumeşte celor care au avut un cuvânt bun pentru echipa sa, iar pe cei care „i-au adresat cuvinte mult prea grele“ şi pe care el apreciază că nu le merită, îi respectă totuşi în continuare „ca reprezentanţi ai electoratului care i-a învestit“.