Sufletu-mi se-ntoarce și cată înapoi…

Figură importantă a culturii române din perioada prepaşoptistă, Ion Heliade-Rădulescu (6 ianuarie 1802 — 27 aprilie 1872), scriitor, filolog şi om politic, a fost membru fondator al Academiei Române şi primul ei preşedinte. Implicat în multe proiecte legate de cultură, acesta a fost extrem de activ în Societatea Literară şi Societatea Filarmonică. Istoria îl consideră întemeietorul presei din Ţara Românească, prin susţinerea înfiinţării publicațiilor Curierul Românesc (1829) și Curierul de ambe sexe (1837). De la Heliade-Rădulescu moştenim valoroase traduceri din Alphonse de Lamartine, Lord Byron, Dumas sau Friedrich Schiller.

Visul – I

O altă auroră în sufletu-mi lucește,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, și-n ochii mei zâmbește
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,
Și-ncovoiat pe groapa-mi o văz că s-a deschis
Și-mi face loc printr-însa să trec preste hotară –
E poarta veciniciei!… și mă deștept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată înapoi…

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?…
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

***

Visul – II

Ce noapte variată! ce groaznică vedere!
Stai! Îmi aduc aminte: în vis eu mă făceam
C-aș fi fost prunc, îmi pare, și fără griji, durere,
În casa părintească cu grijă mă creșteam.

Trei frați ce avusesem părinții mei pierdură
Și rămăsesem singur cu-al lor fierbinte dor;
Trei fii creștea în mine tânăra lor căldură
Și le zâmbea în mine toată nădejdea lor.

La vârsta mea, în chipu-mi c-o lungă suspinare
Ei se uita, și-n ele afla asemănare
Acelor umbre scumpe ce ne-ncetat vedea.

Eu nu știam necazul, nu cunoșteam mâhnire,
Lipsa mi-era străină, ș-orice nenorocire;
În brațul îngrijirii răul nu îndrăznea.

***

Visul – III

Dar visu-și schimbă fața, se prefăcură toate
Și parcă de când lumea părinți nu am avut;
Simții cruzimea soartei în recea străinătate
Și mă văzui în lume pustiu, necunoscut.

Ai mei mă părăsiră; p-a mea copilărie
Grijile dau năvală, nevoia cunoscui;
Se veștezi pe fața-mi oricare bucurie
Ș-orice amar al vieții până în fund băui.

În voile-ntâmplării, întru a mea sudoare
Îmi câștigam o hrană abia-ndestulătoare,
Împins de vântul soartei sub cer fără senin,

Fără nici o povață și făr-adăpostire
În voia-mi ne-ndrăzneață și fără îngrijire.
Cât e de crud să te-afli între ai tăi străin!

***

Zburătorul (fragment)

„Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate,
Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcnește!… și zboară de la mine!
Îmi cere… nu-ș’ ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da:
Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine,
In brațe n-am nimica și parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? așa se-ncrucișează,
Și nici nu prinz de veste când singură mă strâng
Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înșii lacrimi, și plâng, măicuță, plâng.

Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!
Obrajii… unul arde și altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Imagine de pe lauracaltea.ro