Dorina StoicaDorina Stoica
05.11.2015

Ţinuta decentă – obligatorie

De câteva zile era foarte cald. Soarele ardea nemilos încă de la primele ore ale dimineții. Aveam o pălărie de paie luată în ultimul concediu de la Năvodari şi o rochie din pânză, subţire, cu bretele. Stăteam la umbră, la marginea pădurii. Îmi era teamă să intru în desiş unde era răcoare, pentru că nu ştiam niciodată când va veni „madam Tălmaş”, cum îi spuneau toţi. Într-adevăr, a venit şi în ziua aceea pe la ora 12.30. Se pare că rochia roşie şi pălăria de pai nu puteau trece neobservate, aşa că m-a zărit chiar înainte de a opri maşina. Eram veselă şi aşteptam laude. I-am ieşit înainte zâmbitoare. Treaba mergea bine, iar vremea era excelentă pentru treierat. Câmpul era plin de lume şi de atelaje. Seara nu plecasem acasă şi mă ocupasem de mobilizarea carelor şi a elevilor. Scosesem elevii la adunat spice şi atelajele (carele) la adunat baloţii de paie. Eram mîndră de activitatea din ziua aceea şi convinsă că mi-am îndeplinit toate sarcinile. Aşteptam laudele şefilor.

  • Ce-i cu mata în halul ăsta, unde te trezeşti tovarăşa, la plajă? Nu vezi că bărbaţii, în loc să fie atenţi la muncă, se uită la dumneata cât de goală eşti?
  • E vară, tovarăşa secretară, şi eu nu văd pe nimeni să se uite la mine, oamenii îşi văd de treba lor.
  • Te rog, nu fi obraznică! Dacă nu ai nimic să te acoperi, mergi şi te schimbă. Nu aşa trebuie să arate o activistă! Mă vezi mata pe mine despuiată şi colorată ca o sorcovă?

M-am uitat la secretara de judeţ şi, pentru prima dată de când o cunoşteam, i-am studiat cu atenţie îmbrăcămintea. Pe cap purta batic culoarea untului din mătase subţire, legat decent sub bărbie. Rochia din tercot  albastră, cu mânecile lungi terminate cu manşetă era încheiată cu nasturi albi până la gât. Singurul accesoriu cochet era guleraşul croşetat din fir de mătase, şi acesta asortat cu baticul. În picioare purta pantofi comozi de culoare deschisă, fără tocuri, deşi era scundă. Prin comparaţie, m-am simţit aşa cum spunea secretara, despuiată, şi mi-am acoperit obrajii aprinşi de soare, dar și de rușine.

Mă aflam la aproximativ 8 kilometri de satul unde era primăria. Acolo mai aveam câteva haine subțiri şi tricouri cu mânecă lungă. La ora aceea era cald, eram flămândă, încălţămintea avea tocuri înalte, iar până la şosea, unde puteam găsi o maşină sau o căruţă, era de mers. Am plecat cu un nod în gât şi nervoasă, iar când am ajuns la şosea, maşina fără secretară a trecut pe lângă mine în mare viteză lăsând în urmă un nor gros de praf. O căruţă la care ţăranul înhămase cei doi măgari pe care îi avea în dotare a oprit lângă mine, iar nenea Ghiţă Sandu din Hoiţa m-a invitat să iau loc pe banca din faţă, lângă dumnealui. Când am ajuns în sat era târziu, eram epuizată şi supărată. M-am urcat în maşina poştei care tocmai trecea spre oraş, hotărâtă să plec şi să nu mă mai întorc vreodată la comună. Cu fiecare zi care trecea mă simțeam mai lipsită de libertate și de intimitate.

A doua zi dimineaţă, când ceasul deşteptător a început să sune, l-am oprit şi mi-am continuat somnul. Pe la ora zece, telefonul suna fără întrerupere. În cele din urmă am răspuns. Era instructorul care, pe un ton ridicat, mi-a spus:

  • Nu ai de gând să vii la comună?
  • Dar sunt în comună, am minţit somnorosă.
  • Nu minţi, ştiu unde eşti! Ieri ai plecat cu maşina poştei, după ce ai defilat prin comună într-o căruţă trasă de măgari. Mi-a spus nenea Turuianu că erai îmbrăcată cu o rochie roşie şi aveai pe cap o pălărie care semăna cu o varză, că erai nervoasă şi i-ai spus că pleci şi nu mai vii înapoi.
  • Sunt bolnavă, tovarăşe instructor!
  • Nu-ţi va da nimeni concediu medical. Tovarăşa secretară Tălmaş răspunde de sănătate şi ea ştie tot ce mişcă prin spitalele din judeţ. Termină cu minciunile şi vino la comună, dacă nu vrei să o încurci rău, tu şi toată familia ta!
  • Ce legătură are familia cu toate astea?
  • Are, pentru că nu ai adus-o în comună!

Am mers la ieşirea din oraş şi, „ca din întâmplare” a trecut o Dacie cu număr mic, care a oprit şi m-a dus până în faţa primăriei. Cel care conducea maşina nu a scos nici un cuvânt tot drumul şi nici banii pe care i-am oferit nu a vrut să-i ia. Aveam să aflu după un timp că fusesem adusă în ziua aceea la comună de către maiorul de securitate care răspundea de comună. Acesta era prieten bun cu părintele Domnescu şi cu preoteasa Frosica, unde înnopta adeseori.

(din cartea „Bietul om sub vremi” – edit. Pim – 2012)