Silvia OsmanSilvia Osman
15.11.2021

Poem de iarnă nud-albastră

N-a fost demult o iarnă ca asta. Ninge, ninge neobosit, din cerul de plumb, ninge perdea deasă. Nimeni pe drum. Vreau să fiu singură, doar eu şi cu mine, în mijlocul pustietăţii de aici. Nu vreau decât să-mi pot goli sufletul. Vreau linişte. Ninge, ninge mult peste câmpul întins. Crengile copacilor goi zvâcnesc din când în când sub un vânt nevăzut, strecurat printre ţurţuri, promoroaca şi ger. Cine să iasă pe o vreme ca asta? Ninge ireal, ninge ideal, ninge frumos pentru oricine se uita la iarnă cu emoţia unui suflet dezmorţit. Pentru mine ninge gol.

Linişte în jur de-ţi poţi auzi pulsul. Şi atunci s-a ivit Ea. Şi gerul care ne-a îngheţat sufletul.

Ningea. Dincolo de mestecenii goi de iarnă, casa de cărămidă roşie, cu ferestre înalte şi ogive adânci, abia se vedea de nămeții de zăpadă, adunaţi peste noapte de viscol. M-a aşteptat în uşă. Avea părul ciufulit şi ochii adormiţi. M-a privit printre gene, frecându-şi cu dosul palmei pleoapele, şi-a strecurat braţul stâng pe sub haina mea plină de zăpadă şi m-a tras spre el, fără un cuvânt, de parcă ar fi vrut să mă lipească – copy/paste- direct în visul din care de-abia se trezise.

Bună, a mormăit cu jumătate de glas, aplecându-se să-şi bage nasul în fularul meu roşu, pe care nu m-a lăsat să-l desfac singură. Mi-a scos haina pe hol, şi pantofii, am lăsat geanta şi cărţile. Hai, vino, şi n-am mai mai avut timp de multe vorbe. E târziu, am zis. Dimineaţa curgea printre draperii şi se amesteca cu mirosul de somn şi mosc din încăperea de sus, învăluită încă în noapte. Nu, nu e târziu, ai întârziat. Hai, vino

Iubirea vine spre noi în multe forme. Se târăşte, se strecoară treptat, insidios, aduna furtunos, nemilos, tot sufletul într-un loc, îl ascunde privirii, amesteca totul, încurca totul, vine, vine, vine negreşit, nici nu ştii cum sau când…

La început a fost un zâmbet. Ca o rază de soare. Nimic nu se clintea, parcă totul adormise. Până şi fulgilor de nea le era lene să zboare plutind amorţiţi în văzduh.

Printre oameni şi lucruri ne mişcăm zilele oarecare, oarecum pe un drum cu sens unic. Printre fel de fel de drumuri ne clădim vieţile. La răscruci, drumurile ni se întâlnesc cu alte drumuri şi vieţile ni se schimbă întâlnindu-ne. Viaţa e o aventură, spun unii şi alţii; poate că este, mai degrabă, o întâmplare, poate un drum. Se poate întâmpla pe acest drum, oriunde, să ne împiedicăm de-o iubire. Se poate întâmpla, întâmpinând-o, să ne uimim, să o negăm sau să nu o recunoaştem, să o vrem sau nu, să o ocrotim sau să o abuzăm, să o alungăm, să ne bucurăm sau să ne îndoim de ea, să o preţuim, să o veghem, să o purtăm mereu în noi, cu noi, oriunde am fi. Se poate întâmpla orice oricând; ţi se poate întâmpla să reuşeşti să iubeşti cu adevărat. Poate, dacă drumul tău taie mai multe răscruci, se poate întâmpla să iubeşti de mai multe ori – mereu altfel, mereu nou, mereu că şi cum n-ar mai fi fost vreodată.

Deodată a apărut o nălucă. O schimbare de peisaj. Parcă cineva, Pământul, Natura sau Universul ar fi strănutat. După care iar s-a aşternut linişte.

Uneori, în vârful degetelor îţi pot creşte ochi. Poţi vedea astfel drumuri pe hărţi, celulele pielii şi nervurile frunzelor, dacă vrei. Dacă le aşezi pe una dintre vertebre şi-ţi croieşti drum în sus, poţi vedea frânturi de idei care trec nestingherite printre axoni şi dendrite vinovate de gând. Este dovedit clar, ştiinţific, ca oamenii care se ţin de mâna în somn, se trezesc dimineaţa zâmbind unul către celelalalt…

Aceiaşi fulgi inerţi, aceeaşi linişte apăsătoare, de-ţi puteai auzi gândurile călătorind prin creier, aceeaşi molcomă plăcere.

Cine ar fi crezut ?

Te căutam, în vis: înotăm într-o apă grea spre tine; tu, al meu. Înotam spre tine şi nu te ajungeam, nu te găseam, erai departe, o umbră, o alunecare şi timpul trecea nemăsurat de repede. Unde eşti, tu, al meu? mă frământam. Înotam şi mă dureau braţele, genunchii, coapsele, pielea. Distanţa părea nesfârşită. Înotam cu spatele spre lumină, cu umbra ta şerpuind verde dinainte şi mă afundam în adânc cantr-un hău fără de sfârşit.

A fost să fie ceva care să tulbure agitaţia fulgilor de nea. Era iarnă, frig, noapte umedă şi părea că nimic nu se mai poate întâmpla.

Încheietura mâinii tale şi căuşul palmei sunt ale mele, locul din spatele genunchilor şi scoică de sub mărul lui Adam, colţul sprâncenei şi tâmpla dreaptă.

Şi atunci s-a ivit Ea.

Unde ne poartă asta, unde ne purtăm unul pe celelalt? Ne afundăm? Ne ridicăm? Încotro? Cât timp o să ne iubim aşa? O să ne stingem aşa cum ne contopim? De unde ştim toate lucrurile astea? Când se transformă totul în altceva? E un drum fără margini şi fără capăt. Este şi atât? E normal să te întrebi toate lucrurile astea de la început?

Ea mi-a luat palmele între ale ei, suflând un abur abia perceptibil peste ele, ca să le încălzească. Corpul ei plăpând, încerca să-mi reînvie sufletul amorţit.

Apa ochilor ni s-a scurs printre gene,

Suspendata-n oceanul de privire nesfârşit de clipire.

Tot ce-ncepe frumos trebuie să se termine frumos, nu-i aşa? Coroanele copacilor din curte îşi întorceau faţa spre Pământ.

Am aripi de fluture şi când mă răsucesc în somn mă trezeşte foşnetul lor.

Mă răsucesc în jumătatea goală a patului şi cu aripile pe perne încep să te clădesc în gând, aproape, din ce în ce mai aproape, până mă învelesc din nou în vis. E complicat, crede-mă, chiar nu e uşor să aduni repede, până să ajungi să te dezmeticeşti, atâta amar de celule şi gusturi şi tresăriri, contur şi puls, toate la un loc, fără să faci aripile să-ţi foşnească. Habar n-ai…

Apoi, în arcul spinării tale îmi fac cuib şi mă înfăşor uşor să nu te tulbur şi mă întorc din nou la somn, cu grijă să nu mă răsucesc iar, să ne trezească pe amândoi foşnetul.

Dacă te întrebi cum reuşesc să fac asta, înseamnă că nu ai înţeles. Cam aşa sunt toate nopţile fără tine, încă de când nu ştiam că te ştiu pe derost şi am învăţat să dorm pe aripi.

Oare se va stârni viscol?

Suntem normali? m-ai întrebat…

Şi n-am ştiu să-ţi răspund dacă da sau nu. M-am gândit un pic şi ţi-am spus doar ca normalitatea este o stare de excepţie şi că nu ştiu sigur dacă vreau sau nu să fiu un om normal.

Dacă am fi împreună tot timpul, ne-am dezintegra.

Poate. Poate ne-am topi şi am înceta să mai fim separat, unul câte unul, departe de noi. Am fi doar noi, Unul. Şi am sfida astfel matematica şi regulile ei toate, unu şi cu unu ar trebui de atunci înainte să facă doar unu, nu doi, normal, şi asta nu se poate, clar, înţeleg acum raţionamentul tău: nu putem, în mod cert, da toată lumea peste cap, da, da, da, mi-e clar acum – la asta trebuie să te fi gândit când ai spus că dacă am fi…

Viscol? Puţin spus… Doamne, ce iarnă!

Mă priveai printre gene şi nu ştiu ce-mi povesteai pentru că nu mă gândeam decât că nu aş fi vrut ca seara să se mai sfârşească; era bine, mi-era bine auzindu-ţi glasul, şi nu mai vroiam nimic normal. De ce eu, de ce acum, de ce, de ce? De ce ritmul tău sapă în mine dorinţa de mai mult şi mereu altfel te recunosc al meu. O foaie goală şi tu, atât.

Tot ce se poate, doar abia a început seara, o seară minunată de iarnă, călduroasă, uscată, luminată de vâlvătăile focului din şemineu şi din suflet.

Sunt locuri ascunse ale fiinţei noastre unde puţini ne pot atinge, într-un fel sau altul. Sunt locuri unde nimic nu pătrunde nemăsurat sau îndoielnic. Sunt oameni care ne aparţin şi cărora le aparţin acele locuri. Pare, da, suna şi este, într-adevăr, inexplicabil. Inexplicabil ca şi iubirea. Inexplicabil ca şi dorul. Lucrurile astea nu ni le putem inocula, nu le putem forţa, pentru că aşa credem că este bine, pentru că este potrivit sau pentru că aşa trebuie. Nu. Nu ştiu bine dacă asta este un blestem sau o binecuvântare. Poate câte puţin din fiecare. Poate că este un blestem binecuvântat să iubeşti. Poate. Să iubeşti adânc şi să tresări când ţi se întoarce, când se răsfrânge în tine, dinspre celălalt, iubire ca dintr-o oglindă.

Puteai face orice în acea seară, puteai chiar aprinde un foc afară în viscol, pe zăpadă, puteai aprinde focul inimii, te puteai simţi centrul Universului.

Sunt locuri unde nimic nu pătrunde, dar revarsă din preaplin. Sunt locuri unde nu ajungi decât prăbuşindu-te în tine. Sunt locuri unde nu poţi ajunge singur, oricât ai vrea. Sunt locuri unde anii şi vremea, zilele şi nopţile, viaţa şi moartea, fiinţa şi nefiinţa, adevărul şi minciuna, şi toate celelalte lucruri despre care poţi vorbi îndelung şi profund, fără să spui mai nimic, nu mai au nici o importanţă. Sunt locuri unde credinţa că aparţii neîndoielnic celuilalt îţi construieşte certitudinile de care ai nevoie să poţi merge mai departe. Sunt locuri unde universul ţi se aşează în podul palmei. Sunt locuri unde poţi înota în abis de iris. Sunt locuri unde neştiutul se clarifică inexplicabil şi prinde formă palpabilă. Sunt locuri unde încetăm să mai fim tu şi eu şi devenim noi, locuri care sunt pur şi simplu, doar pentru că suntem noi. Doar noi.

Afară vântul bătea din ce în ce mai tare. Ce o aduce bun vântul ăsta năpraznic ? Aţi văzut Crivăţ care să aducă ceva bun ?

Vântul aluneca nesfârşit peste zăpadă proaspăt aşternută. Sub paşii grăbiţi, zăpada scârţâia, strivită de zor. Sub streşini sticleau ţurţuri, mai lungi, mai scurţi, inegali, sclipind printre fulgii pufoşi. Copacii se îndoiau sub stratul de nea. În ferestre, se întindeau flori de gheaţă, stele scrijelite peste noapte de ger.

Seara e pe sfârşite. Şi noi, aproape. Dincolo de ferestre, pomii mai troznesc încă afară, dar din ce în ce mai puţin şi din ce în ce mai rar. Se instalează iar pacea, liniştea binecuvântată.

Vine pe negândite iubirea, se insinuează nu ştii când, nu ştii cum, se instalează insidios, ca o boală tăcută şi grea şi spulbera certitudini pe care le credeai de neclintit. Se instalează şi zace, nemişcată, bolind, de începi să te întrebi după o vreme dacă nu cumva ţi s-a părut şi încerci să-ţi vezi de treburi mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu ai nici o şansă să te întorci niciunde, pentru că oriunde te-ai duce eşti altundeva decât ai vrea să fii. Nicăieri nu mai e acasă, somnul nu mai e la fel, liniştea devine imposibilă, te roade şi te macină, te sapă şi te clădeşte din altă plămadă, te rupe şi te adună la un loc, neştiut. Şi-apoi nu te mai regăseşti, oriunde şi oricât te-ai căuta.

Zăpada înăbuşea orice zgomot.

Orice altceva dăruieşti, se scade de la tine, se risipeşte împărţind. De obicei, din ce dai, ai mai puţin. În iubire, paradoxal, nimic nu se iroseşte, ba dimpotrivă – din ce iubeşti mai mult, ai din preaplin şi mereu altfel. Începi să răspândeşti şi celor din jur din tine, din surplusul de dragoste care mereu izvoraşte din adâncul tău şi firesc, îşi doresc să-ţi fie aproape, să fie cu tine, să-ţi fie-mprejur, să te audă, să respire aerul tău, să te vadă, să te simtă, să simtă din acel ceva inexplicabil care vine dinspre tine şi trece prin ei ca prin apă, fluid, curgând.

Cât o fi ceasul?

Când iubeşti, înţelegi orice. Poţi înţelege iubirea aproapelui pentru vreme, pentru grădinărit, pentru partenerul de viaţă, pentru olărit, pentru frumos, pentru un copil, pentru o floare, pentru un câine, pentru o pereche de pantofi sau pentru un porumbel. Înţelegi imposibilitatea sau oportunitatea unui gând sau a unei soluţii. Înţelegi timpul. Înţelegi ritmul. Înţelegi locul şi momentul, aşteptarea şi vremea altfel.

Târziu? Devreme? Mai contează?

Când iubeşti începi din nou să vrei. Vrei să fii tu, vrei să creşti, vrei să fie din toate din prea plin. Vrei să împărtăşeşti. Vrei să poţi. Vrei să ştii. Vrei tot. Tot mai mult. Vrei altfel, vrei complet, vrei plin şi rotund. Vrei imposibil şi ireal şi digeri cai verzi pe pereţi cu ochii larg deschişi. Când iubeşti, lucrurile se aşează altfel în tiparul zilelor. Tiparul zilelor se taie după alte reguli şi rosturile se încleştează altfel în încheieturile lunilor. Anii se şterg şi redevin cifre, nu vârste şi se rostogolesc în aval. Totul devine, dintr-o dată posibil, când iubeşti.

Urmele paşilor rămân în urmă ca o mărturie că am trecut pe acolo. Oare ar trebui să ne pară rău pentru asta?

Era dimineaţă, devreme şi iarna sapa iar flori de gheaţăvineții în ferestrele casei din spatele mestecenilor goi de ger. Îmi îngheţaseră degetele.

Unde eşti?

La început încet, timid, cu degetele răpăind pe geamul rece, apoi din ce în ce mai tare, îl chemăm, ca de obicei, să-mi deschidă. Lipită de lemnul uşii, la adăpost de vânt, aşteptam să-i aud paşii tarşaiţi şi leneşi pe hol. Ningea. Ningea ace de gheaţă și perdeaua albă, din ce în ce mai deasă, se lăsa peste lumina lăptoasă a zilei, ca o ceață joasă.

Unde eşti?

Sus, nemişcată, în umbra rece a dimineţii de ianuarie crud, silueta ei, cu părul lung, întunecat, de Albă ca Zăpada a unei povești noi, se întindea ireal peste draperiile vechi, prăfuite. La fereastră, în colţul întunecat al ogivei, fuma liniştit, învăluită în norul de fum uscat şi tulbure, greu de ghicit de un ochi străin. Nimic nu mai mirosea a mosc, a somn şi a noapte în strada Ceasornicului. Nimic nu mai era la fel. Prezentul atârna nemișcat, de canatul ferestrei unde trădarea desena umbre afumate, întunecate de gândul frânt al unei iubiri noi. Nou, vechi, sus, jos, mi-era totuna, și iarna și mantia ei rece, viscolul și chiciura luceau stins, degetele înghețate și sufletul amorțit, se scurgeau caleidoscopic, subțiri, în fisurile unui gând mușcat de iluzie și ros de îndoială.

Gerul îmi îngheţase răsuflarea şi degetele şi gândurile. Am rămas încremenită, aşteptând în ninsoare, cu ochii lipiţi de umbra învăluită în fum de ţigară şi miros de mosc şi somn, până acele de gheaţă şi-au înţepat iniţialele în pleoapele-mi nemişcate, până inima-mi sloi a pornit-o la trap prin noianul de gânduri, care mă purtau printre zile şi nopţi, prin holul plin de cărţi şi geanta răsturnată pe fotoliu, prin iarna cu fularul roşu înfăşurat de două ori în jurul gâtului, cu haina plină de zăpadă, deschisă în îmbrăţişarea caldă de după somn, între vis şi draperiile casei dintre mesteceni, trase suficient de mult încât să lase să curgă dimineaţa înăuntru, ca şi cum aşa era normal să fie, din totdeauna.

  • *** nu pot

  • vrei să te rog?

  • *** nu

  • cum poate omu` să te vadă?

  • *** m-ai văzut destul săptămâna asta

  • „şi asta din cauza mea”

  • *** nu-i adevărat !

  • aşa poate se vede de la tine

  • *** întotdeauna de la mine se vede aşa cum trebuie

  • OARE, OARE???

  • *** DA

  • vezi ai zis DA

  • *** la ultima întrebare, nu la toate

  • ai scris atât, dar…

  • *** întotdeauna esenţialul nu se scrie

  • gândeşti cu vârful degetului!

  • *** eşti sigur că vrei să spui asta?

  • CU INIMA NU CU MINTEA

  • *** CÂTEODATĂ

  • ATUNCI MAI E O ŞANSĂ!

  • *** POATE…….

  • Când vreau să refuz pe cineva eu zic poate!

  • *** da, tipic masculin, m-am adaptat, vrei nu vrei

  • mi-e dor de tine

  • ***,………..(no comment)

  • la tine (no comment) înseamnă şi mie ?

  • ***….

  • se răspunde prin DA sau NU

  • *** poate.

  • Poate da, poate nu

Ce faci când timpul trece pe lângă tine altfel decât te aştepţi tu? Ce faci atunci când stai cu ochii pe ceas şi orele par a nu se mişca deloc, indiferent de câte ori numeri în gând minutele care trec? Ce faci atunci când nu știi ce să faci? Ce faci atunci cand gândurile îți amorțesc și inima o ia la trap? Ce faci atunci când te prăbușești în tine și nimeni habar n-are despre ce vorbești?

… are nevoie probabil de linişte. Linişte, da, da, dureros de-apăsătoare, ca într-o catedrală fără acoperiş.

  • mi-e dor de tine

  • ***,………..(no comment)

  • la tine, (no comment) înseamnă şi mie ?

  • ***….

  • se răspunde prin DA sau NU

  • *** poate

  • Poate da, poate nu

Linişte. Poate are nevoie să-şi pună ordine în gânduri şi-n suflet.

Ce-ar fi fost dacă… şi mă întorc iar de unde am plecat. Sunt copacul răsturnat de furtună, cu rădăcinile în sus, cu ramurile prinse de locul unde a căzut, de care se ţine strâns, strâns, încercând să-şi îngroape rodul, pentru noi rădăcini. Poate există întrebări născute doar pentru a fi puse, pentru care este în zadar să cauţi răspunsuri. Ne legăm radicular de oamenii din viaţa noastră, ne înfăşuram în jurul lor meticulos, până la sufocare? Sunt rădăcinile sufletului uneori prea strânse? Unde sunt limitele apartenenței? Cum ştii toate lucrurile astea?Cum și când începi să le știi?

Poate e ceva, poate nu, poate, poate. Avea buzele arse, crăpate. Lacrimi, boabe de rouă, i s-au prelins din ochi, căzându-mi pe umăr ca nişte stropi de argint topit.

  • mi-e dor de tine

  • ***,………..(no comment)

  • la tine, (no comment) înseamnă şi mie ?

  • ***….

  • se răspunde prin DA sau NU

  • *** poate

  • Poate da, poate nu

Şi întocmai ca argintul topit, mă dor.

Simt că devin uneori din ce în ce mai mică. Simt uneori că, din ce în ce, mă micşorez tot mai mult şi sunt pe cale de a deveni un punct. Un mic punct, delicat, aproape inobservabil. Un punct pe care îl poţi ascunde oriunde, oricând, cu orice: sub un pahar, cu podul palmei, după amiază sau dimineaţa, deopotrivă. Doar un punct mic în agendă, în calendar, pe ici, pe colo. Un punct în spaţiu, plutind între ieri, azi şi mâine, poate.

Doar un punct.

Eu, punctul, mă revolt – evident – inutil, astăzi. Doresc să devin linie. Nu liniuţa de unire, nu liniuţa de despărţire, nu cratimă. Vreu să devin linia aceea groasă, plină de cărbune, pe care o tragi apăsat, atunci când vrei să separi clar unele lucruri de celelalte. Linia care se trage după ce s-a terminat acel ceva, aproape interminabil, linia groasă care nu lasă loc de îndoială. Linia clară, de demarcaţie, aşezată fără şovăială, fără cusur, între ceea ce a fost şi ceea ce este. Linia groasă şi plină, hotărâtă, care nu se răzgândeşte şi pe care nici o gumă nu o poate şterge. Eu, înainte de punct, mă revolt.

M-am îndepărtat de Ea cu un gol în suflet. Şi-n inimă. Mintea mea refuză să găsească o explicaţie.

  • nu pot azi

  • vrei să te rog?

  • *** nu

  • cum poate omu` să te vadă?

Poate că nici nu există vreuna.

Se rupe ceva în mine de fiecare dată când îmi reamintesc dimineaţa aceea. Se rupe zdrenţuit, fără margini clare. Se rupe inegal, numai bine să nu mai poţi pune, din nou, cap la cap, nimic. Se rupe inconştient şi cu capul înainte, aşa, fără nici o noimă. Se rupe şi atât, sfidând cu vehemenţă orice regulă ştiută. Se rupe hlizindu-se, sfidând orice repercursiune. Se rupe cu nonşalanţa suferinţei care trebuie suferită până la capăt, a durerii ce se naşte să doară, să smulgă, evident. Se rupe evident. Şi nu exista nici un plasture pentru asta.

Poate m-am înşelat. Sau poate că …

Ce faci când ţi se prăbuşeşte lumea? Sau când crezi că se întâmplă aşa? Ce faci când ţi se prăbuşeşte lumea şi lucrurile privite dinafară par a se perinda ca şi până atunci, de altfel, neschimbate? Ce este în plus în afara golului? Lumea pe care credeai că ţi-ai clădit-o în jur, ţesând fire în jurul celorlalţi, se destramă ca ochiurile unui pulovăr croşetat prea larg. De unde începi? De unde începi să strângi iţele? De unde începi să te aduni, ca să nu te frângi de tot?

Poate că viaţa trebuie scrisă numai pe caiet maculator. Poate, cine ştie? Cine mai ştie bine, cu adevărat, ce-i ce…

Uneori, un pahar mare cu apă rece ajută să-ţi înghiţi lacrimile mai repede.

Uneori, un pahar cu apă rece te ajută să vezi altfel lucrurile.

Uneori, un pahar cu apă rece îţi poate aranja mai limpede gândurile.

Uneori, un pahar cu apă rece este tot ceea ce poţi face pentru tine. Şi apoi să aştepţi o nouă zi, cu ce o mai vrea ea să aducă, cu picătura ei de fericire sau de uitare.

Paharul se umple cu picături, una câte una, pic cu pic, fără grabă. Graba îl umple şi îl revărsă şi nu se ştie încă dacă preplinul e benefic: se vărsa, se scurge, se risipeşte, se iroseşte, se duce pe apa sâmbetei bunătate de fericire şi asta ar fi de-a dreptul strigător la cer.

Câteodată e bine să-ţi ciunteşti visul înainte de zori, să nu te laşi furat, să nu te laşi plutind prea departe, să pierzi firul ce te leagă de sol. Am auzit că, uneori, dozele mari de fericire dăunează.

Să nu vorbeşti despre mâine până nu se luminează de ziuă, da, îmi amintesc cum spuneai, după o noapte albă.

Uneori un pahar cu apă rece te umple pe dinăuntru atât de mult încât să nu mai vrei nimic. Nu mai ai nevoie de nimic. Un pahar cu apă devine astfel suflu, devine liman, devine cumpănă, ciutură, devine pod, devine cascadă.

Ce-o fi înţeles Ea din toate astea, din tot ceea ce s-a întâmplat între noi? Unde dispare? Unde e? De ce tace?

Tăcerile sunt multe şi de multe feluri: adânci şi reci, depline şi profunde, tăcerea de dinaintea furtunii, tăcerea încremenirii, tăcerea locului gol, pustiit. Tăcerea durerii. Tăcerea încrâncenării. Tăcerea furiei, de dincolo de urlet. Tăcerea ororii. Tăcerea neputinţei. Tăcerea resemnării. Tăcerea pură, a necuvintelor.

Cuvintele mușcă şi sfâşie. Cuvintele rănesc. Cuvintele dor. Cuvintele se învălmăşesc şi spun de multe ori prea multe. Cuvintele trădează; nu sunt mereu fidele gândului. Cuvintele mistifică şi jupoaie, te pierd şi te câştigă, te ridică şi te coboară.

Cuvintele sună uneori gol, alteori greu, adesea asurzitor de plin.

Uneori tăcerile spun mai mult decât un şuvoi curgând de vorbe fără şir.Cuvintele macină. Cuvintele şuieră. Cuvintele te golesc de vlagă. Tăcerile atârnă greu: tăcerea unui suflet de om, tăcerea pustietăţii sufletului acestuia, tăcerea pustiului de jur împrejur, tăcerea însingurării, a rugii, a înstrăinării, a alienării. Tăcerea adâncă a prăpastiei dintre privirile a doi oameni care nu se mai iubesc.

Tăcerea îndurerată a unor hotărâri nestrămutate.

Tăceri. Cuvinte şi tăceri. Taine. Rostite şi nerostite, nu poţi fără ele, te înfăşori în ele ca în lichidul placentar, fără alt înveliş sau alternativă. Ne răsucim între ele fuior.

Mă simt vinovat şi nu-mi dau seama de ce simt asta. O văd nemulţumită de ceva ce-mi scapă. Îmi scapă printre degete și nu-mi mai găsesc șirul cuvintelor.

  • aşa poate se vede de la tine

  • *** întotdeauna de la mine se vede aşa cum trebuie

  • OARE, OARE???

  • *** DA

  • vezi ai zis DA

  • *** la ultima întrebare, nu la toate

  • ai scris atât dar…

  • *** întotdeauna esenţialul nu se scrie

  • gândeşti cu vârful degetului!

De ce am sentimentul că sunt un nemernic? De ce-mi lasă impresia că am năvălit, tropăind cu bocanci, în viaţa ei, în sufletul ei?

Punct şi de la capăt. De la capăt, de unde a început totul?

Din iarnă aceea în care fluturi de nea şi gheaţă curgeau peste lumea plină de dimineţi, de iubire, de trădări şi prăpăstii, de amurguri şi linişte?

Poate de acolo.Poate.

Lumea e liniştită. Privite dintr-un anumit punct, zilele parcă nu mai au formă. Sunt nedefinite. Toate, la fel.

De unde stau se vede cerul rotund, aproape, mai aproape că niciodată. Picură în ochiul ferestrei elixir de Crăiasa Zăpezii reci, gerul desenează flori de gheaţă pentru fetiţele cu chibrituri care încă mai cred în poveştile de dincolo de geam şi spulberă iluzia inimii de gheaţă, topită de o tresărire de gene. Cu genunchii la gură şi tâmplă lipită de geam, simt iarna în toţi porii. Ninge, ninge mult, de mult timp, de nici nu mai ştiu de câte zile şi nopţi într-una şi nu ştiu dacă mă bucur sau dacă urăsc toţi fulgii ăştia de zăpadă, care cad peste tot, de-a valma, peste curte, peste garduri, peste pomi, peste lume, peste toate, peste tot şi ce-mi pasă mie, ce mai contează acum dacă e frumos sau dacă nu?

La început a fost o părere. Mi s-a părut că s-a făcut curent de la vreo uşă uitată întredeschisă (de ce n-o exista şi termenul de uşă întreînchisă ?)

Când ţi se rupe sufletul în fâşii nu poţi să le priveşti ca pe confetti, revărsate colorat din baloane sparte. Spectaculos sau nu, faşiile de suflet nu luminează ca artificiile, dar se împrăştie ca ele, în întunericul neputinţei.

Abia perceptibil, ceva se mişca. Aţi simţit vreodată o mică adiere care v-a dat frisoane?

Mă lovesc de spirală şi-mi strivesc toate oasele. Invariabil. Poate nu am, ca liliecii, un simţ al direcţiei şi mereu, mereu mă avânt pe o curbă greşită. Îmi zdrobesc cu fiecare buşitură încheieturile sufletului şi-mi zdrelesc genunchii, iar de fiecare dată mi-e mai greu să mă ridic. Te-ai gândi că – în cele din urmă – înveţi să învingi mai uşor, înveţi să-ţi spui că şutul în fund e doar pasul înainte, de care tocmai aveai nevoie şi să o iei de la capăt… ei, bine, nu-i aşa. Cel puţin nu la mine. Nu, nici măcar în spirală.

Nu te poţi opri, mi-e de-acum clar. Spirala e spirală. Ţine cât ţine şi viaţa, lungă, scurtă, cum ţi-e dat să-ţi fie. Spirala ne poartă către infinitul columnei lui Brâncuşi, cea al cărei capăt se uneşte cu norii. Aspirăm. Ne înălţăm. Ne rupem. Ne strivim. Ne iubim. Ne iertăm. Ne uităm. Trăim spirală cu capu-nainte. Ne-aruncăm în ea ca-n valurile mării.

Ne aruncăm în vâltoarea ei nesfârşită şi sfârşim iubind vârtejul ei nesăbuit.

Când începi de fapt să vezi, ochii privesc pe dinăuntru.

Când începi să înţelegi, sfredelirea se întoarce înlăuntrul fiinţei tale și începi, treptat, să vezi. Spirala îţi devine o a doua piele şi te contopeşti cu sensul vieţii trăite strâns. Sensul în care curg toate lucrurile – spre înalt.

Aşa a fost la-nceput. Şi-apoi n-a mai fost nimic.

  • mi-e dor de tine

  • ***,………..(no comment)

  • la tine, (no comment) înseamnă şi mie ?

  • ***….

Adică aproape nimic.

De unde stau se vede cerul rotund, aproape, mai aproape că niciodată.

Vântul vuia ameninţător, copacii gemeau şi noi la fel. Într-un târziu, cu puterile sfârşite, totul începu să se liniştească. Şi noi …

Din totdeauna. Pentru totdeauna. Oare cât timp este, de fapt, totdeauna?

Au urmat regrete. Iar regrete. Regrete că n-am tras storul de la geam, că n-am închis chepengul pivniţei, că am fost gata să sacrific autenticitatea sentimentelor pe altarul păcatelor cărnii.

E ceaţă şi zăpada îmbracă alb, ca o piele, ramurile descărnate ale copacilor. Ultima zi din an. Dincolo de copaci se întinde cerul, tot alb. Schelete de pomi, umbre de case şi acoperişuri pătate de zăpadă fumurie, ţurţuri şi promoroacă. Ger. Dincolo de azi se întinde anul care-o să vină. Dincolo de orele puţine, rămase pe fund de sac de an, se deschide ianuarie, un alt ianuarie, acelaşi nume, cu o altă faţă. Se deschide iar ziua de mâine, cu nedumeririle şi neliniştile ei.

Sunt lucruri de care mă temeam şi de care nu mă mai tem azi. Sunt lucruri de care mai ieri eram sigură şi şovăieli care s-au transformat uşor, încet, încet, în certitudini. Sunt lucruri pe care mâine le şterge şi lucruri în care mâine se conturează précis. Sunt lucruri şi lucruri. Şi apoi lucrurile cu adevărat importante, peste care timpul nu aşează nici praf, nici uitare.

Vine o vreme când începi să priveşti lucrurile senin, de parcă s-ar întâmpla altcuiva. Vine o vreme când încrâncenarea aparţine altora, când pentru tine lucrurile curg firesc, într-un făgaş de normalitate îndelung studiat, când ţi-e egal dacă e într-un fel sau altul, când crezi că ai atins înţelepciunea maximă, pentru că, în mare, nu îţi mai pasă ce, cum şi în ce fel se petrec lucrurile în jurul tău. Şi-apoi lucrurile continuă să se petreacă, în ciuda seninătăţii tale şi viaţa curge pe alături, molcom, în ritmuri străine superiorităţii tale, atent calculate.

E o primejdie? E o binecuvântare să fii martor al unei treceri nevăzute, pasager într-un tren de fum? Încotro? Unele lucruri e bine să fie trăite, nu doar contemplate: gerul, ploaia, ninsoarea, arşiţa, pustiul, vântul de stepă. Vine o vreme când totul ţi se pare posibil. Vine o vreme când limita e doar propria ta imaginaţie.

Sunt lucruri care rămân cu tine mereu, ca ziua de naştere, ca numele pus de părinţi, ca mirosul de somn al copilului tău. Sunt lucruri care rămân, pe care le porţi cu tine, zi de zi, pe care anul nou nu le poate schimba. Sunt lucruri care îţi aparţin, ca ADN-ul, amprentele, cromozomii.

Ultima zi din an. Ultima.

Dar, că veni vorba de sentimente, nu cumva până la urmă sub elitismul Ei îngheţat se ascunde lipsa iubirii ? A pasiunii? Se poartă nefiresc…

Cine are nevoie de pasiune?

În primul rând ce să faci cu o pasiune? E incomodă. E prea mare. Implică prea multe alte lucruri. E irepetabilă. E complicată. E unică. E copleşitoare. E vie. E imprevizibilă. Nu trece neobservată. E devastatoare. Clocoteşte. Te împinge să faci fel de fel de chestii. Pulsează. E ciudată. Lasă urme adânci. Se revoltă. Te striveşte că mai apoi să te umple. Chirceşte. E adâncă şi tulbure. Nu ştii unde te poartă. E implacabilă. Nu ştii cum te transformă şi cine poţi deveni trăind-o; rişti să te trezeşti peste noapte altcineva. Te pierzi, pentru ca să te regăseşti mai apoi martor al unui univers schimbat, răsturnat, dezînchegat. De ce ai risca? De ce te-ai lăsa purtat de astfel de situaţii nefireşti?

Firescul, de cele mai multe ori, ne vine mănuşă. Ne e o a doua piele. Se pliază după noi: suntem, firesc, cine suntem şi acţionăm, tot la fel de firesc, cum ni se pare normal şi – evident – firesc. Poate confima oricine că e bine să facem tot timpul ceea ce este bine şi cum e mai bine şi nu altfel. Cel mai bine ar fi, de ce nu, să luăm toate lucrurile cu o bună măsură, fireşte; cu măsura bine cunoscută a lucrurilor clare, cu bunul lor simţ asumat, descriptibil. Astfel, neîncălcându-se măsura, putem continua să mergem înainte liniştiţi, urmând cursul firesc al lucrurilor, pe firul lor, decent, netulburat, cu seninătate. De ce am face, Doamne fereşte, valuri? Ar fi inadmisibil. Revoltător. De-a dreptul nepotrivit. Măsura ne asigura liniştea şi ne descrie siguranţa malurilor unui normal firesc. Normalul, ca stare de excepţie, desigur.

Doza ideală, de orice, ne-ar fi, însă, picătura. O mai bună proporţie nici nu ar putea exista, în economia unor astfel de situații. O picătură nu are cum strica nimic şi nimănui nu face rău. Câte un strop din fiecare lucru e bine de avut, de încercat, în aşa fel încât să nu fie prea mult sau prea puţin din nimic niciodată; eventual se mai poate adauga un strop sau, dimpotrivă, se poate trece cu vederea un aşa infim surplus, după caz. O picătură în plus nu dăunează nimănui; uneori, dimpotrivă, s-a dovedit a avea un efect benefic, evident, demonstrat, asupra celor care încearcă măcar un pic din câte ceva nou, din când în când. Alungă plictiseala şi aduce un strop, dar numai un strop, nu mai mult, de inedit. Altfel, am risca să se transforme stropul acesta în picătura care umple paharul şi acesta ar fi un efect rar, desigur, dar extrem de neplăcut şi deci, de nedorit.

Nu dorim revărsare, nu, clar, nu.

Şi-apoi, cine poate reproşa cuiva că s-a înfruptat dintr-o picătură de ceva? Exclus, practic imposibil. Picătura poate fi aşezată oriunde, e comodă, e oarecum neglijabilă. Da, în mod cert, o cantitate neglijabilă; ar putea-o confirma oricine. E rotundă, e plină, dar e puţină, nu ştii prea bine dacă e bună sau rea, pentru că nu apuci să-ţi dai foarte bine seama cum e.Nu rezistă probei timpului. Se poate evapora. Iar dacă se risipeşte, pentru că orice este posibil oricând, poate fi uşor înlocuită cu o alta. O picătură nu e un ocean.

Pasiunea este un ocean. Un ocean de nelinişti. Un adânc care se revarsă în tine, din tine. Un adânc în care te poţi pierde, poţi clădi ape, poţi stinge sufluri, poţi şterge margini şi limite, poţi fi neîngrădit, poţi săpa timp, poţi topi clipa şi umple orice cu ea, fără să fie nimic niciodată puţin. Mereu e din preaplin. Se varsă şi se revarsă între maluri curgând perpetuu spre altundeva. Pasiunea e din plin şi dintr-o dată, de vrei sau nu vrei, e tot aia. Vine, vine când și cât vrea şi-apoi nu mai ştii încotro să o iei. Alergi. Cazi. Te ridici. Cauţi. Te cauți.Te descompui. Te revolţi. Te recompui. Te dezici de ea. O refuzi. O recuzi.

Degeaba i te împotriveşti şi-ncerci să-ţi vezi de treabă. E un ocean. Pasiunea e sau nu e.

Şi-apoi nici nu mai contează nimic, nici dacă e sau nu e, pentru că nimeni nu are, oricum, nevoie de ea.

A vorbit cineva de iubire vreodată? De iubirea aceea, unică, adevărată…S-ar putea, totuşi, da, da, să fie ceva unilateral. Poate e ceva, poate nu, poate, poate.

Din totdeauna. Pentru totdeauna. Oare cât timp este, de fapt, totdeauna? Cum măsurăm precis asta, aşa încât să fim foarte siguri cât ține, de fapt, totdeauna? Nu? Nu suntem noi, cu toţii, gata mereu să măsurăm totul – distanţele, timpul, frumosul, spaţiul, iubirea, prestaţiile,înălţimile, abisurile, eternitatea, totul…Totul.

M-am îndepărtat de Ea cu un gol în suflet. Şi-n inimă.

  • mi-e dor de tine

  • ***,………..(no comment)

  • la tine, (no comment) înseamnă şi mie ?

  • ***….

Mintea mea refuză să găsească o explicaţie. Nu pot să o găsesc. Poate că nici nu există vreuna.

Trăieşte-ţi clipă. Oriunde mă întorc aud mereu asta, de parcă această clipă, de care toţi vorbesc cu atâta superioară uşurinţă, ar avea elastic şi s-ar putea întinde peste tot, peste toate distanţele, peste timp, peste viaţa, aşa, fin, transparent, diafan, să acopere totul, chiar şi nemărginirea, cu o pojghiţă fină, ca un abur, ca să fie mereu cu tine clipă, peste tot, întotdeauna, nesfârșită. Trăieşte-ţi clipa!

  • mi-e dor de tine

  • ***,………..(no comment)

  • la tine, (no comment) înseamnă şi mie ?

  • ***….

Mi-e teamă de un răspuns evaziv, ceva de genul gri, aşa şi-aşa, nu ştiu – poate. Când vom ajunge să putem răspunde nenuanţat la întrebări?

Este chiar aşa de simplu să-ţi găseşti locul? Te poartă vântul? Te aşezi, pur şi simplu şi spui: aici? Totul trebuie să însemne ceva? Suntem înconjuraţi, imperceptibil, de semne pe care e important să le înţelegem, să le urmăm? Cred că semnele sunt importante atunci când le recunoaştem importanta. Cred că mai nimic nu e simplu. Lucrurile simple sunt atât de puţine, tocmai pentru că ascund complicaţii de nebănuit în recunoaşterea lor. Adevărul e simplu. Iubirea e simplă. Credinţa e simplă. Sunt sau nu sunt. Restul sunt complicaţii. Viaţa e ceea ce se întâmplă, da, da, în vreme ce noi petrecem gânduri.

Când vom putea spune alb sau negru, sus sau jos, zero sau unu ?

Înveţi să iubeşti în multe feluri. Iubeşti şi eşti iubit. Vezi şi asemeni, te asemeni sau te deosebeşti. Nimeni nu iubeşte la fel. Oamenii nu merg şi nu aleargă la fel: unii şchioapătă, alţii au mersul lin sau dimpotrivă, săltat, unii îşi târşâie picioarele, alţii au pasul atletic sau cadenţat. De ce ar iubi cu toţii la fel? Poţi să vrei să iubeşti mai mult şi să nu poţi. Poţi să vrei să nu mai iubeşti şi să nu-ţi iasă. Se poate orice.

  • mi-e dor de tine

  • ***,………..(no comment)

  • la tine, (no comment) înseamnă şi mie ?

  • ***….

Toate dimineţile lumii se strâng atunci când ai nevoie de ele. Toate ninsorile cad atunci când vor ele. Toate iubirile se frâng atunci când – copy/paste – se repeta matematic, unu şi cu unu, alăturat, atunci când au uitat sau nu se mai gândesc să facă doar doi. Toate dimineţile lumii, pline de somn, se trezesc devreme, atunci când visul se rupe. Toate cărţile lumii strigă cuvintele visate în somn – fără copy/paste – de pe buze strivite de altele, cu miros de mosc şi de dimineaţă de iarnă, cu fular roşu, înfăşurat de două ori în jurul gâtului, sub haina grea de nea şi întrebări încă nerostite de ianuarie nud, trist, plumburiu, cenuşiu de fum de ţigară şi umbre străine.

Nu vreau să mă transform într-un nume dintr-o agendă, într-un loc din cine ştie ce clasament, într-o imagine estompată, neclară.

De câte ori o poţi lua de la capăt? De fapt, asta e o minciună sfruntată. Nu poţi lua nimic de la capăt. Mereu continui de unde ai rămas. De acolo de unde ai pus punct. Nimeni nu poate împinge timpul în aval şi nu exista în viaţa repetiţii. Premiera e mereu alta. Nu ştii distribuţia, nu ai idée cum sau când se termină şi ce va urma. Nu iei nimic de la capăt. Niciodată. Nici măcar atunci când ajungi la capătul puterilor. Acolo, după ce te prăbuşeşti, te ridici, te scuturi, te încarci şi repornești din nou, chiar din punctul în care ai căzut, în care te-ai zdrobit, nici un milimetru mai sus sau mai jos, la dreapta sau la stânga. Restul, sunt iluzii. Ce se rupe o dată, rămâne cârpit. Ce se rupe de mai multe ori, e sfâşiat, iar faşiile nu sunt capăt pentru nimic. Sunt doar nişte bucăţi de viaţă, atârnând de tine ca franjurii de rochie, fluturând în jurul tău, flamuri ale unui timp apus.

  • vrei să te rog?

  • *** nu

  • cum poate omu` să te vadă?

Nu vreau de la capăt. Vreau în continuare. Vreau pas cu pas. Vreau alături, nu pe de lături. Vreau multe, aşa cum am vrut mereu, întotdeauna, poate mult prea multe şi ar fi trebuit să mă mulţumesc cu mai puţin. Trebuie să fii croit să poţi să te mulţumeşti cu ce pică, cu ce-o fi, cu ce s-o putea sau cu ce s-o întâmpla să apară. Eu nu pot. Nu pot. Puţin nu-mi ajunge. Nu pot cu picătura. Vreau tot. Vreau oceanul. Aleg pasiunea. Aleg totul. Vreau în continuare. De acolo de unde am rămas. Nu de la capăt, pentru că e imposibil.

Vreau să rămân eu, cu defectele şi calităţile mele.

Viaţa fiecăruia dintre noi e un roman încă nescris. Fiecare dintre noi are mai multe poveşti. Unele se spun, altele nu. Povestea noastră nu se poate scrie. Povestea noastră nu se poate spune. Povestea noastră este atâta vreme cât suntem noi. Şi atât. Povestea sau poveştile pe care le vei scrie de acum înainte sunt cele care ţâşnesc nud din zilele noastre împreună. Vor veni la suprafaţă împinse de cine eşti tu azi, cu mine şi cu tine amestecat. Poveştile pe care le voi scrie azi sunt copiii gândurilor mele, înnodate cu ale tale. Scrii pe tăcerea ascultării mele. Scriu pe tăcerea ascultării tale. Scrii cu degetele pe care mi le-ai trecut prin păr. Vei scrie poate în nopţile în care te chem cu gândul, când nu mi se lipeşte geană de geană, când golul din mine se cască răvăşitor şi scriu.

Poveştile pe care le vom scrie de-acum se vor naşte nud-albastru.