Morții noștri tac cuminți
în vacarmul macilor roșii.
Vântul rănit, însângerat,
șuieră năuc,
rătăcind printre zidurile de flori
ale catedralei uitării.
Îmbrățișați,
facem cruce cu pământul.
Poate astfel, uniți cu mâinile împreunate,
vom împinge deoparte
marginea otrăvită a acestei lumi bolnave.
Sfințenia crește în noi, rece.
Vom fi eflorescențe ale propriului timp,
încolțite în nebunia vegetală
a primăverii în călduri.
***
Praful secundelor
trece gâtuit
dintr-o parte în alta
a fracției divine
ce separă viața de moarte.
Dumnezeu, cu ochii-i de sticlă
privește mânios
la ciobul meu de realitate,
privat și personal,
acoperit de excrementele îngerilor.
Uzata scară a lui Iov
nu e decât o cale de acces secundară
în pivnițele existenței…